Autorul propune un răspuns interesant, unul care referă și abordarea umană față de timp, despre care am vorbit într-un articol anterior, Timpul liniar și timpul circular. În viziunea autorului, frumusețea este percepută ca și fenomen efemer, tranzitoriu, ceea ce îi determină adesea pe oameni să încerce să păstreze, să posede, să devină stăpâni, cumva, pe acele situații etichetate ca "frumusețe", fie că este vorba despre o perioadă frumoasă din viață, un loc frumos, descoperit, sau orice moment, aparent nesemnificativ, non-magnific (culorile unei zile de toamnă, liniștea unui peisaj, armonia subtilă a unei întâlniri cu oameni dragi,...), însă perceput de unii din noi ca frumos.

Ce facem cu toată acestă frumusețe? O trăim (hopefully), apoi ne îndepărtăm, în mod firesc, de prezentul în care am experimentat-o, și... ni se pare că o pierdem, ceea ce ne provoacă tristețe, nostalgie, melancolie, regret, și, subsecvent, dorința de mai mult, dorința de a lua cumva cu noi, de a păstra, ceea ce am gândit, făcut, simțit, cât am avut acces la respectiva formă de frumusețe. Problemele apar atunci când ne dăm seama că nu prea reușim să ținem cu noi toată acea pozitivitate, energie, stare de bine, pe care am asociat-o frumuseții. Ceea ce ne face și mai reticenți, pe viitor, în situații similare, la a fi receptivi sau impresionați, pentru că deja ne așteptăm că, oricât de frumos ni se pare că ar fi ceva, va trece, așa că mai bine nu ne entuziasmăm, nu ne sensibilizăm, nu ne lăsăm convinși de că ar fi cumva frumos acel ceva. Pentru că oricum vom pierde... timpul (liniar :D) ștergând în general toate culorile, mai ales pe cele luminoase... 

Dintre orașele pe care le cunosc, cele mai multe mi-au rămas în minte printr-o declarație de personalitate. Viena - putere și maiestuozitate, Paris - respect pentru trecut și cafenele chic, Berlin - contrast și renaștere, Stockholm - supraviețuiește cine poate, Londra - conformism, Salzburg - Grossglockner Hochalpenstrasse, și lista ar putea continua.

Doar câteva orașe mi-au transmis mai mult decât un motto. Unul dintre ele este Praga, mai precis Konopiste, un castel situat în apropiere, în care am petrecut, cândva, o întreagă zi, și pe care l-aș revizita oricând, chiar dacă deja am văzut tot ce se poate vizita, din perspectivă turistică. Ce anume, oare, mi s-a părut atât de frumos în acea excursie de o zi pe lângă Praga, de am reținut, din multitudinea de castele vizitate prin diferite părți de lume, tocmai castelul Konopiste, ca simbol de frumusețe aparte, mai interesant chiar decât Neuschwanstein, Versailles, Fontainebleau, Drottningholm, Leeds sau Hever?

Konopiste este un castel în stil baroc, în care au trăit câțiva ani arhiducele Franz Ferdinand al Austriei și soția acestuia, Sophia. Este vorba despre acel arhiduce a cărui asasinare la Sarajevo a constituit pretextul pentru primul război mondial, și asta știam când am vizitat castelul. Ce nu știam și am aflat pe parcursul zilei petrecute în castel este că Franz Ferdinand însuși era un personaj interesant, oarecum rebel și, cu siguranță, capabil să își trăiască viața dincolo de limitele pe care apartenența la dinastia Habsburgă i le impunea! Pasionat de călătorii în ținuturi exotice și de vânătoare, își decorase în castel un întreg hol cu trofee de vânătoare și își expusese tot soiul de obiecte adunate în timpul călătoriilor prin castel. Filmul Iluzionistul (The Illusionist) a folosit pentru unele scene castelul Konopiste, inclusiv marele hol de vânătoare și biroul personal al arhiducelui.  

Căsătoria cu Sophia a fost morganatică, Sofia făcând parte dintr-o familie de rang inferior, ceea ce a atras, pentru Franz Ferdinand, după ani de opoziție din partea familiei și a împăratului Franz Iosef, ani în care relația celor doi fusese ținută secretă, permisiunea de a se căsători doar cu condiția că atât soția, cât și copiii, nu vor moșteni tronul sau numele de Habsburg și nu vor avea dreptul la niciunul dintre privilegiile familiei regale.

Însuși drumul până la castel, din parcare, arăta ca o cărare desprinsă dintr-o pictură de toamnă, șerpuind ciudat în sus, către turnurile castelului, și transmițând o senzație clară de... pace. Grădinile prin care treceai până la clădirea principală, învăluite și ele de răcoarea prietenoasă a zilei blând ploioase, cu vânt ușor, păreau că întețesc suspansul. Câteva colonade rococo ascundeau poarta principală către curtea castelului, în care erai întâmpinat de ghidul care îți povestea opțiunile de vizitare, într-o engleză cu accente amuzante și consonantice de germană. Puteai și să savurezi o cafea în restaurantul amenajat în pivnița castelului, și în drum către acesta observai, fără să vrei, o sală unde se practica, sportiv, trasul cu arcul și încă vreo câteva jocuri zis de curte, mai degrabă, zic eu, de vânătoare.