Neuschwanstein este castelul din desenele animate Disney. Un castel exotic, despre care am scris în urmă cu mai bine de 5 ani, când l-am vizitat. Pe atunci, pe blogul personal și din abordare descriptivă, deși semnificația locului, sau, mai degrabă, a etapei de viață pe care o parcurgeam atunci, este una mult mai amplă decât am ales, atunci, să surprind pe blog, prin articolul despre Neuschwanstein.

Observând, recent, la mine, unul dintre cele mai puternice efecte ale deciziei pe care am luat-o atunci, în ziua în care am călătorit la castel, mi-am propus exercițiul intelectual de a revizita locația, pentru a îi acorda locul pe care chiar l-a ocupat, în contextul vieții mele.

Locurile prin care trecem, fie că ne referim la locuri fizice, la sisteme, la oameni, la relații, au, de altfel, pentru noi, valoarea relativă pe care le-o acordăm. Sau, mai degrabă, pe care le-o recunoaștem. Prinși în tot soiul de constrângeri - de timp, de scopuri, de judecăți de valoare sau de orice altă manifestare limitativă - uităm sau trecem ușor cu vederea peste ce înseamnă ceva, de fapt. Ne amăgim uneori cu ideea unei aprecieri rapide sau cu promisiunea că vom reveni, altădată, pentru a aprecia și a înțelege. De câte ori însă chiar facem asta? De câte ori ne acordăm, nouă înșine, timpul și spațiul de care am avea nevoie, pentru a ne înțelege autentic? ddddddddd

Castelul acela ciudat, elegant și ciudat, a fost, pentru mine, un loc în care am petrecut 1 zi. În acea zi, în timp ce exploram fiecare detaliu arhitectonic, ca un bun și conștiincios călător, am luat o decizie pe un subiect care nu avea nicio legătură cu castelul, ci cu viitorul meu profesional. Decizia aceea a fost începutul unui curs de viață pe care nu îl vizualizasem nicicum, până atunci. Și primul gând, imediat ce am vizualizat posibilitatea acelui viitor, a fost că este extrem de greu și complicat... Acum, privind înapoi, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie. Tot acum, privind înainte, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie.

Ce merit să fi avut, deci, castelul?

Drumul până acolo a fost solicitant. Era plin decembrie și ningea. Pe autostradă, cu tot cu cele 3 benzi și cu plugurile care încetineau, alternativ, traficul, pentru a curăța, era necesară atenție sporită, chiar și pentru mine, de pe locul pasagerului. Atmosfera ar fi putut fi de basm, cu spectacolul fulgilor și cu munții care se întrezăreau în depărtare, dacă nu ar fi fost plină autostrada, și alunecos pe jos, și provocator condusul. Cam la fel era și în mintea mea atmosfera. Analizam variante despre ce voi face în continuare, îmi gândeam cv-ul, studiam oportunitățile de joburi pe care le lecturasem la hotel. Și la fel cum ninsoarea era, în același timp, sublimă și înfricoșătoare, decizia cu care cochetam eu să fi fost, oare... sublimă și înfricoșătoare?

Ajunși în parcarea din orășelul de la poalele castelului, am aflat că accesul la castel mai necesită o etapă. Fie urcăm, pe jos, 15 minute, un delușor (destul de abrupt), fie așteptăm la o coadă de vreo 200 de persoane la trăsura care ne lăsa fix în poarta castelului. Fiind frig, perspectiva urcușului părea mai prietenoasă decât aceea de a aștepta, cu toate că aveam multiple opțiuni de a ne încălzi, cât așteptam trăsura. Cam la fel apărea și decizia care mă preocupa pe mine. Exista o cale simplă, comodă, care necesita doar ceva așteptare. Și mai era și varianta cealaltă, pe care o întrezărisem pe autostradă, contemplând ninsoarea... varianta de a urca un deal abrupt... Am ales să pornim pe deal în sus, cu mențiunea că dacă ar fi părut prea solicitant drumul, ne-am fi oprit să ne odihnim, negrăbindu-ne nimeni. Azi, probabil aș sprinta pe delușor. Atunci, însă, aveam cu 30 de kg mai mult decât acum, și trăiam sedentar. Tare mult efort și multă voință a necesitat urcușul! Îmi amintesc senzația de reușită și mulțumire de sine față de tot acel efort când, ajunși într-o poieniță, din care deja se vedea la 50 metri, poarta castelului, am luat o ultimă pauză (desigur că mai făcuserăm alte pauze până atunci), pe care am marcat-o cu o carafă de vin fiert și ceva patiserie (mă rog, ce se vindea în scop turistic local)!

Pe tot urcușul, pe care m-am străduit să-l fac să se termine cât mai repede, m-am gândit ce straniu este să te chinui să urci pe deal, în loc să aștepți trăsura, mai ales când ai și opțiunea trăsurii. În fața carafei de vin fiert, după ce, deci, învinsesem dealul și căștigasem în fața urcușului, m-am gândit ce plăcut este să te uiți în urmă și să poți admira toată distanța aceea pe care, deloc ușor, ai cucerit-o. Și priveam cu duioșie la toți cei care treceau pe lângă noi, în trăsuri. Știam ceva ce ei nu știau... bucuria unei reușite corect câștigate, cu efort și cu implicare (da, atât de intensiv fusese, experiențial, pe atunci, acel simplu urcuș de 15 minute... care devenise de 20, 30, cu tot cu pauza de vin fiert al succesului!).

Decizia pe care o rulam în background, referitoare la opțiunile mele profesionale după ce mă întorceam în țară din acel concediu tot cam așa arăta... un peisaj cu trăsuri, castele, dealuri, vin fiert, și... eu. Între un efort pe timpul căruia te întrebi de ce oare te chinui, în loc să iei trăsura, și un confort care te scapă și de efort, dar și de satisfacția vinului fiert de după succesul asupra efortului... cum e mai inspirat să alegem?

Și, finally, castelul! Mă așteptam la ce văzusem deja în Occident. A fost altceva. Exotic. Costruit de un rege bavarez despre care istoria reținuse că falimentase Bavaria pentru a-și ridica acest castel, și care și murise într-un accident surprinzător, înecat într-o apă de un metru adâncime, împreună cu un doctor care cu o zi înainte îl declase nebun (mă rog, tot conform istoriei), castelul părea mai degrabă o jucărie decât un spațiu aristocratic, cu o funcționalitate practică. Atractiv sub aspectul arhitecturii, al cromaticii și al elementelor de decor, construit în jurul simbolului lebedei ("neuschwanstein" înseamnă, în germană, "piatra lebedei noi", sau "noua piatră a lebedei"), simbol deloc tradițional în heraldica epocii, castelul oferea un spațiu perfect pentru a explora. Orice. Chiar și decizia cu care mă jucam (pot spune asta acum, pe atunci nu se simțea deloc ca o joacă) eu de la începutul acelei zile! Despre ce anume este dificil în a lua decizii am explicat aici. Nu deciziile în sine ne generează disconfort și nesiguranță, ci asumarea responsabilităților și angajamentelor aferente deciziilor ne generează disconfortul și nesiguranța, argumentam în articolul anterior menționat. Oare ce responsabilități și angajamente percepeam eu, plimbându-mă prin camerele frumos colorate ale acelui rege bavarez excentric, și gândindu-mă la decizia mea legată de viitorul profesional? Mânerele ușilor din castel erau, unele, decorate artistic, sub formă de lebede. Impozante și solide, acele uși se deschideau, neașteptat, prin apăsarea a ceva fragil, și delicat... un mâner în formă de lebădă! Mediul profesional în care mă formasem era plin de construcții de fier, cu uși de fier și mânere de fier. Și eu învățasem multe despre dinamica fierului, devenisem performantă și... îmi și plăcea! Iar acum mă tenta ideea de a lăsa în urmă, de tot, fierul, cu care deja aveam o carieră în plin avânt, și de a da o șansă... lebedelor!

În turul ghidat, am ajuns într-o sală din care se vedea, departe, între munți, un pod suspendat, dinspre care veneau blitz-uri de aparate foto către noi. Ghidul ne-a explicat că se poate ajunge pe acel pod, prin pădure, de la o răscruce accesibilă de pe dealul pe care vom coborî, dar că este interzis accesul vizitatorilor, pentru că au fost și accidente, deși pozele cele mai reușite către castel de acolo, de pe pod, se pot face (ceea ce explica, deci, blitz-urile). Pe drumul înapoi, la coborâre, am identificat bariera care marca accesul către pod. Se întuneca deja afară. Am concluzionat că depusesem destule eforturi pentru o singură zi și am lăsat pentru o altă dată... acea excursie. Nu știu dacă mi-am dorit să merg până la acel pod pentru a face poze, sau pentru că era interzis accesul. Bănuiesc că aceasta este o întrebare pentru... o altă zi.

Pe autostradă, pe drumul de întoarcere către hotel (noi stăteam în Munchen și făcusem o excursie de o zi către Neuschwanstein), ninsoarea continua la fel de serios ca și dimineața, la dus. Doar că mai era și întuneric. Cu toate astea, peisajul în întregimea lui, cu ninsoarea și cu întunericul, nu mai părea și sublim, și înfricoșător. Părea... plin de speranță. Revăzând mânerele în formă de lebădă, urcușul, vinul fiert, sălile, podul, bariera, decizia mea privind viitorul profesional părea... luată. Nu pentru că mi-aș fi clarificat toate responsabilitățile și angajamentele pe care le implica. Ci pentru că... depășisem, pe parcursul acelei excursii de o zi, în acel loc elegant și ciudat, ceea ce mă limita din a explora măcar universul de dincolo de decizie.

Ceva ce începuse sublim și înfricoșător s-a transformat în ceva plin de speranță. În ciuda lebedelor. Sau poate că... datorită lor.

"Care a fost decizia?" aș putea fi întrebată. "Contează?" ar fi răspunsul meu.