Între noi și obiectivele noastre se situează, adesea, o cale lungă și ramificată.

Primul pas este să identificăm obiectivele, și chiar și acest pas poate fi provocator. Atât de provocator încât putem fi tentați să nu îl facem, și să trecem direct, înainte de a ne asuma că într-adevăr ne dorim a ajunge la acele obiective, la analiza posibilităților noastre reale de a chiar transpune în practică ce ne planificăm.

Și astfel ajungem față în față cu propriile temeri, înainte de a ne fi decis măcar către ce obiective (sau măcar direcție) mergem. Ca într-un film, în care, fără a ne acorda răbdarea de a construi intriga acțiunii, ne grăbim către deznodământ, sărind peste desfășurarea acțiunii, mai precis, sărind peste părțile frumoase din desfășurarea acțiunii, și concentrându-ne doar pe momentele dificile, tensionate, când toți eroii par nesiguri, vulnerabili, indeciși.

Între noi și obiectivele noastre se situează, deci, adesea, propriile noastre temeri. Temeri de eșec, sau de succes. De noi, sau de ceilalți. De trecut sau de viitor. Teamă față de necunoscut, indiferent ce forme, stări sau gânduri ne induce, fiecăruia din nou, necunoscutul.   

Și totuși teama, indiferent de sursa și obiectul ei, are întotdeauna o soluție: Adăpostul. Siguranța. Portul sigur. Acel loc, timp și context în care ne simțim de neatins în fața tuturor temerilor și din care știm că, indiferent de pericole, vom găsi calea către ceea ce ne dorim, de fapt.

Siguranța se găsește în fiecare din noi. Dacă o înțelegem, dacă o acceptăm și dacă avem încredere.