Jurnal de călătorii

Jurnal de călătorii (3)

Castle Entry

Neuschwanstein este castelul din desenele animate Disney. Un castel exotic, despre care am scris în urmă cu mai bine de 5 ani, când l-am vizitat. Pe atunci, pe blogul personal și din abordare descriptivă, deși semnificația locului, sau, mai degrabă, a etapei de viață pe care o parcurgeam atunci, este una mult mai amplă decât am ales, atunci, să surprind pe blog, prin articolul despre Neuschwanstein.

Observând, recent, la mine, unul dintre cele mai puternice efecte ale deciziei pe care am luat-o atunci, în ziua în care am călătorit la castel, mi-am propus exercițiul intelectual de a revizita locația, pentru a îi acorda locul pe care chiar l-a ocupat, în contextul vieții mele.

Locurile prin care trecem, fie că ne referim la locuri fizice, la sisteme, la oameni, la relații, au, de altfel, pentru noi, valoarea relativă pe care le-o acordăm. Sau, mai degrabă, pe care le-o recunoaștem. Prinși în tot soiul de constrângeri - de timp, de scopuri, de judecăți de valoare sau de orice altă manifestare limitativă - uităm sau trecem ușor cu vederea peste ce înseamnă ceva, de fapt. Ne amăgim uneori cu ideea unei aprecieri rapide sau cu promisiunea că vom reveni, altădată, pentru a aprecia și a înțelege. De câte ori însă chiar facem asta? De câte ori ne acordăm, nouă înșine, timpul și spațiul de care am avea nevoie, pentru a ne înțelege autentic? ddddddddd

Castelul acela ciudat, elegant și ciudat, a fost, pentru mine, un loc în care am petrecut 1 zi. În acea zi, în timp ce exploram fiecare detaliu arhitectonic, ca un bun și conștiincios călător, am luat o decizie pe un subiect care nu avea nicio legătură cu castelul, ci cu viitorul meu profesional. Decizia aceea a fost începutul unui curs de viață pe care nu îl vizualizasem nicicum, până atunci. Și primul gând, imediat ce am vizualizat posibilitatea acelui viitor, a fost că este extrem de greu și complicat... Acum, privind înapoi, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie. Tot acum, privind înainte, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie.

Ce merit să fi avut, deci, castelul?

Drumul până acolo a fost solicitant. Era plin decembrie și ningea. Pe autostradă, cu tot cu cele 3 benzi și cu plugurile care încetineau, alternativ, traficul, pentru a curăța, era necesară atenție sporită, chiar și pentru mine, de pe locul pasagerului. Atmosfera ar fi putut fi de basm, cu spectacolul fulgilor și cu munții care se întrezăreau în depărtare, dacă nu ar fi fost plină autostrada, și alunecos pe jos, și provocator condusul. Cam la fel era și în mintea mea atmosfera. Analizam variante despre ce voi face în continuare, îmi gândeam cv-ul, studiam oportunitățile de joburi pe care le lecturasem la hotel. Și la fel cum ninsoarea era, în același timp, sublimă și înfricoșătoare, decizia cu care cochetam eu să fi fost, oare... sublimă și înfricoșătoare?

 Road

 

Ajunși în parcarea din orășelul de la poalele castelului, am aflat că accesul la castel mai necesită o etapă. Fie urcăm, pe jos, 15 minute, un delușor (destul de abrupt), fie așteptăm la o coadă de vreo 200 de persoane la trăsura care ne lăsa fix în poarta castelului. Fiind frig, perspectiva urcușului părea mai prietenoasă decât aceea de a aștepta, cu toate că aveam multiple opțiuni de a ne încălzi, cât așteptam trăsura. Cam la fel apărea și decizia care mă preocupa pe mine. Exista o cale simplă, comodă, care necesita doar ceva așteptare. Și mai era și varianta cealaltă, pe care o întrezărisem pe autostradă, contemplând ninsoarea... varianta de a urca un deal abrupt...

Am ales să pornim pe deal în sus, cu mențiunea că dacă ar fi părut prea solicitant drumul, ne-am fi oprit să ne odihnim, negrăbindu-ne nimeni. Azi, probabil aș sprinta pe delușor. Atunci, însă, aveam cu 30 de kg mai mult decât acum, și trăiam sedentar. Tare mult efort și multă voință a necesitat urcușul! Îmi amintesc senzația de reușită și mulțumire de sine față de tot acel efort când, ajunși într-o poieniță, din care deja se vedea la 50 metri, poarta castelului, am luat o ultimă pauză (desigur că mai făcuserăm alte pauze până atunci), pe care am marcat-o cu o carafă de vin fiert și ceva patiserie (mă rog, ce se vindea în scop turistic local)!

Pe tot urcușul, pe care m-am străduit să-l fac să se termine cât mai repede, m-am gândit ce straniu este să te chinui să urci pe deal, în loc să aștepți trăsura, mai ales când ai și opțiunea trăsurii. În fața carafei de vin fiert, după ce, deci, învinsesem dealul și căștigasem în fața urcușului, m-am gândit ce plăcut este să te uiți în urmă și să poți admira toată distanța aceea pe care, deloc ușor, ai cucerit-o. Și priveam cu duioșie la toți cei care treceau pe lângă noi, în trăsuri. Știam ceva ce ei nu știau... bucuria unei reușite corect câștigate, cu efort și cu implicare (da, atât de intensiv fusese, experiențial, pe atunci, acel simplu urcuș de 15 minute... care devenise de 20, 30, cu tot cu pauza de vin fiert al succesului!).

Decizia pe care o rulam în background, referitoare la opțiunile mele profesionale după ce mă întorceam în țară din acel concediu tot cam așa arăta... un peisaj cu trăsuri, castele, dealuri, vin fiert, și... eu. Între un efort pe timpul căruia te întrebi de ce oare te chinui, în loc să iei trăsura, și un confort care te scapă și de efort, dar și de satisfacția vinului fiert de după succesul asupra efortului... cum e mai inspirat să alegem?

Și, finally, castelul! Mă așteptam la ce văzusem deja în Occident. A fost altceva. Exotic. Costruit de un rege bavarez despre care istoria reținuse că falimentase Bavaria pentru a-și ridica acest castel, și care și murise într-un accident surprinzător, înecat într-o apă de un metru adâncime, împreună cu un doctor care cu o zi înainte îl declase nebun (mă rog, tot conform istoriei), castelul părea mai degrabă o jucărie decât un spațiu aristocratic, cu o funcționalitate practică. Atractiv sub aspectul arhitecturii, al cromaticii și al elementelor de decor, construit în jurul simbolului lebedei ("neuschwanstein" înseamnă, în germană, "piatra lebedei noi", sau "noua piatră a lebedei"), simbol deloc tradițional în heraldica epocii, castelul oferea un spațiu perfect pentru a explora. Orice. Chiar și decizia cu care mă jucam (pot spune asta acum, pe atunci nu se simțea deloc ca o joacă) eu de la începutul acelei zile!

Despre ce anume este dificil în a lua decizii am explicat aici. Nu deciziile în sine ne generează disconfort și nesiguranță, ci asumarea responsabilităților și angajamentelor aferente deciziilor ne generează disconfortul și nesiguranța, argumentam în articolul anterior menționat. Oare ce responsabilități și angajamente percepeam eu, plimbându-mă prin camerele frumos colorate ale acelui rege bavarez excentric, și gândindu-mă la decizia mea legată de viitorul profesional? Mânerele ușilor din castel erau, unele, decorate artistic, sub formă de lebede. Impozante și solide, acele uși se deschideau, neașteptat, prin apăsarea a ceva fragil, și delicat... un mâner în formă de lebădă! Mediul profesional în care mă formasem era plin de construcții de fier, cu uși de fier și mânere de fier. Și eu învățasem multe despre dinamica fierului, devenisem performantă și... îmi și plăcea! Iar acum mă tenta ideea de a lăsa în urmă, de tot, fierul, cu care deja aveam o carieră în plin avânt, și de a da o șansă... lebedelor!

 
castle overview
bridge  În turul ghidat, am ajuns într-o sală din care se vedea, departe, între munți, un pod suspendat, dinspre care veneau blitz-uri de aparate foto către noi. Ghidul ne-a explicat că se poate ajunge pe acel pod, prin pădure, de la o răscruce accesibilă de pe dealul pe care vom coborî, dar că este interzis accesul vizitatorilor, pentru că au fost și accidente, deși pozele cele mai reușite către castel de acolo, de pe pod, se pot face (ceea ce explica, deci, blitz-urile). Pe drumul înapoi, la coborâre, am identificat bariera care marca accesul către pod. Se întuneca deja afară. Am concluzionat că depusesem destule eforturi pentru o singură zi și am lăsat pentru o altă dată... acea excursie. Nu știu dacă mi-am dorit să merg până la acel pod pentru a face poze, sau pentru că era interzis accesul. Bănuiesc că aceasta este o întrebare pentru... o altă zi. 

Pe autostradă, pe drumul de întoarcere către hotel (noi stăteam în Munchen și făcusem o excursie de o zi către Neuschwanstein), ninsoarea continua la fel de serios ca și dimineața, la dus. Doar că mai era și întuneric. Cu toate astea, peisajul în întregimea lui, cu ninsoarea și cu întunericul, nu mai părea și sublim, și înfricoșător. Părea... plin de speranță. Revăzând mânerele în formă de lebădă, urcușul, vinul fiert, sălile, podul, bariera, decizia mea privind viitorul profesional părea... luată. Nu pentru că mi-aș fi clarificat toate responsabilitățile și angajamentele pe care le implica. Ci pentru că... depășisem, pe parcursul acelei excursii de o zi, în acel loc elegant și ciudat, ceea ce mă limita din a explora măcar universul de dincolo de decizie.

Ceva ce începuse sublim și înfricoșător s-a transformat în ceva plin de speranță. În ciuda lebedelor. Sau poate că... datorită lor.

"Care a fost decizia?" aș putea fi întrebată. "Contează?" ar fi răspunsul meu.  

 

Monday, 09 November 2015 16:14

Posedarea frumuseții - Praga, Konopiste

Written by

Tocmai am terminat de lecturat "Arta de a călători" a lui Alain de Botton. O idee care mi-a rămas, și la care vă invit să vă gândiți, este:

Cum păstrăm cu noi frumusețea locurilor prin care am trecut și a momentelor pe care le-am trăit?

Gradina Konopiste 

Autorul propune un răspuns interesant, unul care referă și abordarea umană față de timp, despre care am vorbit într-un articol anterior, Timpul liniar și timpul circular. În viziunea autorului, frumusețea este percepută ca și fenomen efemer, tranzitoriu, ceea ce îi determină adesea pe oameni să încerce să păstreze, să posede, să devină stăpâni, cumva, pe acele situații etichetate ca "frumusețe", fie că este vorba despre o perioadă frumoasă din viață, un loc frumos, descoperit, sau orice moment, aparent nesemnificativ, non-magnific (culorile unei zile de toamnă, liniștea unui peisaj, armonia subtilă a unei întâlniri cu oameni dragi,...), însă perceput de unii din noi ca frumos.

Ce facem cu toată acestă frumusețe? O trăim (hopefully), apoi ne îndepărtăm, în mod firesc, de prezentul în care am experimentat-o, și... ni se pare că o pierdem, ceea ce ne provoacă tristețe, nostalgie, melancolie, regret, și, subsecvent, dorința de mai mult, dorința de a lua cumva cu noi, de a păstra, ceea ce am gândit, făcut, simțit, cât am avut acces la respectiva formă de frumusețe. Problemele apar atunci când ne dăm seama că nu prea reușim să ținem cu noi toată acea pozitivitate, energie, stare de bine, pe care am asociat-o frumuseții. Ceea ce ne face și mai reticenți, pe viitor, în situații similare, la a fi receptivi sau impresionați, pentru că deja ne așteptăm că, oricât de frumos ni se pare că ar fi ceva, va trece, așa că mai bine nu ne entuziasmăm, nu ne sensibilizăm, nu ne lăsăm convinși de că ar fi cumva frumos acel ceva. Pentru că oricum vom pierde... timpul (liniar :D) ștergând în general toate culorile, mai ales pe cele luminoase... 

Vă sună cunoscută raționalizarea din paragraful anterior? De câte ori vi s-a întâmplat să priviți în urmă, cumva negativi, către ceva ce, cândva, vi se păruse că era frumos? Cum reacționați? Căutati pozele din acele vremuri? Încercați să luați legătura cu oamenii de atunci? Sau vă negativați pur și simplu, și alegeți să vă vedeți de viața prezentă, și să închideți, mai degrabă speriați, cutia Pandorei - a amintirii frumuseții respective - care în prezent nu vă mai aparține?

Cum vi s-ar părea, însă, ideea de a încerca să înțelegeți ce anume ați perceput ca frumusețe (ce anume v-a plăcut? de ce v-a plăcut?), și, prin conștientizare, să acceptați frumusețea respectivă ca făcând parte din voi (cei care ați trăit-o)? Fragmentele de viață sunt frumoase nu doar prin ele însele, ci și datorită faptului că voi, observatorii lor, asociați ceva din esența lor cu frumusețea. A observa nu doar că vă place un fragment de viață, ci și de ce vă place, poate însemna a integra respectiva frumusețe în conștiința voastră activă. Iar ceea ce conștientizăm, păstrăm cu noi, indiferent de timpul care trece. Frumusețea conștientizată este mai mult decât simpla frumusețe. Frumusețea conștientizată este cunoaștere. 

A înțelege este sinonim cu a conștientiza. 

A conștientiza produce a cunoaște.

A cunoaște poate să ducă la a accepta.

A accepta poate să ducă la a integra în prezent orice. Despre acceptare am scris înainte.

Dintre orașele pe care le cunosc, cele mai multe mi-au rămas în minte printr-o declarație de personalitate. Viena - putere și maiestuozitate, Paris - respect pentru trecut și cafenele chic, Berlin - contrast și renaștere, Stockholm - supraviețuiește cine poate, Londra - conformism, Salzburg - Grossglockner Hochalpenstrasse, și lista ar putea continua.

Doar câteva orașe mi-au transmis mai mult decât un motto. Unul dintre ele este Praga, mai precis Konopiste, un castel situat în apropiere, în care am petrecut, cândva, o întreagă zi, și pe care l-aș revizita oricând, chiar dacă deja am văzut tot ce se poate vizita, din perspectivă turistică. Ce anume, oare, mi s-a părut atât de frumos în acea excursie de o zi pe lângă Praga, de am reținut, din multitudinea de castele vizitate prin diferite părți de lume, tocmai castelul Konopiste, ca simbol de frumusețe aparte, mai interesant chiar decât Neuschwanstein, Versailles, Fontainebleau, Drottningholm, Leeds sau Hever?

 Gradini

Konopiste este un castel în stil baroc, în care au trăit câțiva ani arhiducele Franz Ferdinand al Austriei și soția acestuia, Sophia. Este vorba despre acel arhiduce a cărui asasinare la Sarajevo a constituit pretextul pentru primul război mondial, și asta știam când am vizitat castelul. Ce nu știam și am aflat pe parcursul zilei petrecute în castel este că Franz Ferdinand însuși era un personaj interesant, oarecum rebel și, cu siguranță, capabil să își trăiască viața dincolo de limitele pe care apartenența la dinastia Habsburgă i le impunea! Pasionat de călătorii în ținuturi exotice și de vânătoare, își decorase în castel un întreg hol cu trofee de vânătoare și își expusese tot soiul de obiecte adunate în timpul călătoriilor prin castel. Filmul Iluzionistul (The Illusionist) a folosit pentru unele scene castelul Konopiste, inclusiv marele hol de vânătoare și biroul personal al arhiducelui.  

Căsătoria cu Sophia a fost morganatică, Sofia făcând parte dintr-o familie de rang inferior, ceea ce a atras, pentru Franz Ferdinand, după ani de opoziție din partea familiei și a împăratului Franz Iosef, ani în care relația celor doi fusese ținută secretă, permisiunea de a se căsători doar cu condiția că atât soția, cât și copiii, nu vor moșteni tronul sau numele de Habsburg și nu vor avea dreptul la niciunul dintre privilegiile familiei regale.

Cu toată drama care le înconjurase viața de familie în perioada în care au locuit în Konopiste, Franz Ferdinand și Sophia au creat și transmis posterității un loc pe cât de controversat, pe atât de pitoresc și plin de viață, lipsit de răceala castelelor clasice ale regalității occidentale. Plimbarea prin castel, parcurgând toate cele 3 tururi ghidate, dinspre camerele oficiale către camerele private ale familiei, și apoi, plimbarea prin grădini, mi-au părut ca o călătorie plină de afecțiune, înapoi, în timp, pe vremea când tot domeniul respectiv constituia scena vieții de familie pe cât de contrară normelor protocolare, sociale și politice ale contextului istoric, pe atât de naturală, umană... frumoasă.

Însuși drumul până la castel, din parcare, arăta ca o cărare desprinsă dintr-o pictură de toamnă, șerpuind ciudat în sus, către turnurile castelului, și transmițând o senzație clară de... pace. Grădinile prin care treceai până la clădirea principală, învăluite și ele de răcoarea prietenoasă a zilei blând ploioase, cu vânt ușor, păreau că întețesc suspansul. Câteva colonade rococo ascundeau poarta principală către curtea castelului, în care erai întâmpinat de ghidul care îți povestea opțiunile de vizitare, într-o engleză cu accente amuzante și consonantice de germană. Puteai și să savurezi o cafea în restaurantul amenajat în pivnița castelului, și în drum către acesta observai, fără să vrei, o sală unde se practica, sportiv, trasul cu arcul și încă vreo câteva jocuri zis de curte, mai degrabă, zic eu, de vânătoare. 

 Nu te împiedici de prea mulți vizitatori, castelul nu se află pe traseele turistice tradiționale. Vă dați seama de ce?

Cu toate acestea, farmecul și sublimul acestui loc sunt, cred, vizibile și de durată, nu numai toamna. Cât curaj să ai să pui în secundar toate privilegiile cu care te-ai născut, în principal pentru a putea să-ți urmărești alegerea, în materie de iubire? Bănuiesc că aceasta este frumusețea pe care am remarcat-o eu, la Konopiste. Frumusețea curajului uman.  

 

Tuesday, 13 October 2015 18:43

7 Abordări pe care le-am observat în India

Written by

Pe calea către cunoaștere și evoluție personală, cel mai mare potențial de creștere îl găsim, mai degrabă, în contradicții și diferențe față de ceea ce cunoaștem deja, decât în aprofundarea acelor idei și principii care ne sunt deja familiare, obișnuite, și după care acționăm în prezent. Câtă vreme ceea ce cunoaștem deja ne dă stabilitate, ceea ce primim nou și diferit ne dă noi orizonturi, perspective. Dacă și integrăm în sistemul nostru de valori, acolo unde se potrivesc, aceste noi perspective, probabil că am făcut încă un pas, către înțelepciune.

Am vizitat India din dorința de a explora modul de viață asiatic. Am întâlnit aici o diversitate atât de mare de abordări încât, fără a intenționa să minimizez importanța stilului de viață și a valorilor vestice, promovate majoritar în Europa și Statele Unite, totemuri ale civilizației, cred că Orientul ne poate învăța foarte multe.

Iată lista scurtă a ideilor pe care mi le-a dat, la prima întâlnire, India:

1. Haosul funcționează, dacă fiecare individ participant la haos își urmărește propriul scop. Reguli sunt, doar că sunt orientative. Și toată lumea respectă acest fapt, ceea ce evită eficient conflictele.

Akhshardam, templu hindus, combinație unică de spiritualitate, arhitectură hindusă și cultură. Niște arcade, decorative, pe malul unor piscine care înconjoară templul. În arcade, grupulețe de 2-3 persoane, stau comod, se relaxează. Timpul pare că stă pe loc, pentru ei. Fluieră la un moment dat 2 paznici, timpul brusc se grăbește, se golesc arcadele. Merg paznicii până la arcade, apoi se întorc și se duc în altă parte. Arcadele se populează, imediat, cu vizitatori… Timpul s-a oprit, din nou, în loc…

Taj Mahal,  Ai voie să faci poze doar de la poarta principală. Dar poți să faci și mai încolo, doar că nu chiar în direcția paznicilor. Se întâmplă să fie un paznic amplasat ciudat, fix unde vor niște turiști să facă poze. Paznicul fluieră, turiștii îi fac semn să iasă din poză. Paznicul iese din poză, turiștii fac poza, paznicul fluieră din nou, turiștii salută și își continua explorarea. 

Taj Mahal
Complexul funerar al lui Humayun

Complexul funerar al lui Humayun, arhitectură mogulă, primul loc pe care l-am vizitat. Exotic față de Occident, te poți urca pe ziduri! Ceea ce am și făcut. Ajung la o poartă, erau trepte către un etaj mai sus. Am văzut ceva scris în hindi, am urcat. De pe platformă, încă un set de trepte. Mai abrupte, nu păreau foarte circulate, dar duceau tocmai în vârf. Cum să nu urc? Ajung pe platformă, admir priveliștea. De jur împrejur, printre palmieri, se vedeau domurile mausoleelor din complex, un minaret în depărtare. Beautiful Delhi! Inspiring! Mă întreb către ce direcție să fac poză, ca să surprind cât mai fidel senzația de spațiu, deschis, fără limite. Aud un fluier. Ignor, continui să admir. Fluieratul continuă, observ un paznic care se îndrepta spre mine. Cobor de pe poartă, paznicul îmi zice precipitat în engleză: No entry! Big fine! Not allowed! Îi arăt pe unde am urcat, întreb unde scrie no entry, îmi arată ce văzusem și eu scris în hindi. Îi zic că nu știu hindi, că I am sorry, văd că tace. Deci… plec mai departe!

 

2. În atingerea propriului scop, vei avea nevoie să colaborezi cu alții, deci fii deschis și zâmbitor, toată lumea poate să câștige în același timp.

Primul contact cu India îl faci prin trafic. Și aceasta este și primul șoc cultural. Aici circulă pe aceleași străzi, concomitent, pe câte 8-10 benzi, camioane, autobuze, mașini, motoricșe (vehicul motorizat pe 3 roți), ricșe (biciclete cu cabină pentru pasageri), motoare, biciclete și pietoni.

Cine se grăbește, claxonează. Nimeni nu se dă la o parte, la claxon, doar că, atunci când se aude claxon, cine a claxonat accelerează, claxonatul își ține direcția. Și nu se ciocnesc.

Sensul de circulație este, în principiu, pe stânga. Cu excepția a 80% din cazuri, când este aglomerat, contrasensul devenind o bună soluție de deblocare a traficului. Am văzut intersecții blocate pentru 1 minut de trafic din toate sensurile, genul de situație pentru care la noi aștepți 2 ore, să vină Poliția să deblocheze. Aici, în aceste situații, se pornește o mișcare browniană ad-hoc, câteva vehicule mici o iau cumva pe contrasens (sau pe marginea drumului, trotuare și pe maidan la nevoie), altele trec pe unde au eliberat primele, și… ca prin miracol, se fluidizează traficul, din nou. 

 Trafic in Delhi

Semaforul roșu este mai degrabă decorativ. Dacă este aglomerat, nu contează, că oricum nu ai unde te grăbi. Dacă nu e aglomerat, nu contează, că oricum dacă vine cineva din sensul pe care îl tai, te ocolește. Filosofia traficului formulată de ghidul din Agra: “Three things you need to drive in India: good luck, good brake and good horn!”.

3. Întâi oferă, apoi cere ce ți se pare că merită serviciul oferit. Asigură-te că ai explicat clar ce oferi, și ce recompensă dorești. Riscul vieții ține de tine și de karma. Tu încearcă, persistă, mai încearcă o dată, mai persistă. Dacă iese acum, aici, mulțumește. Dacă nu iese acum, aici… karma, treci mai departe, revii mâine sau mai târziu și încerci din nou. Nu ține supărare, e bad karma. Și nu te opri niciodată, persistența e cheie.
 Gradinile Lodhi

Grădinile Lodhi, parc contemporan printre care sunt strecurate alte câteva mausolee, ale unei alte dinastii mogule, locație ideală de odihnă, după o oră petrecută prin trafic și după câteva runde de negocieri prin Old Delhi. Liniște, pace, păsărele, palmieri, arbori exotici. Firesc, urc să vizitez și mausoleele. Mă abordează un domn, mă întreabă dacă am văzut “the blue tiles of the dome”. Îi răspund că nu. Mi le arată și începe să îmi povestescă despre istoria Indiei, arhitectura mogulă formată din arcada islamică și lotusul hindu, ocupația britanică. Îmi și arată locurile din mausoleu de unde se fac poze artistice, prin arcadele aliniate între mausoleul în care mă găseam și cel din față.

Îi mulțumesc și dau să plec. Îmi zice că ghizii de la intrarea în grădini, cei autorizați, costă 400, 300, 200, rupii! Dar lui pot să îi dau cât vreau eu… :) mă prefac că nu am înțeles, și plec. Mă strigă, “Ma’am, ma’am, one more picture here, this is good spot!” Mă întorc, fac poza. “Ma’am, you pay me how much you want?” și repetă povestea cu ghizii autorizați. Îi dau 50 rupii, îmi zice că e foarte puțin, îi răspund să stea liniștit, că știu cum sunt prețurile în India. Se relaxează, îmi zâmbește, și-mi mulțumește! 

4. Totul este negociabil. Absolut totul. De asemenea, totul este posibil. Oricând cineva cere ceva, acel lucru este posibil. Depinde doar de abilitatea părților de a se înțelege asupra condițiilor.

Old Delhi, sau centrul istoric al capitalei, al-7-lea oraș construit de Shah Jahan, și care a fost multă vreme capitala Imperiului Mogul, este un amalgam care asaltează toate simțurile de culori, sunete, oameni, trafic, vânzători ambulanți, bazare, turiști, mișcare în toate direcțiile, clădiri, locașuri de cult și orice altceva. Ideal este de vizitat după ce te-ai acomodat un pic cu cultura locală și extremele ei, altfel riști să nu înțelegi ce se întâmplă, și unde se grăbește, totuși, toată lumea și… poți rata farmecul locului!

Chowdni Bazaar , unul din locurile elegante de cumpărături. Primești ceai din partea casei, cât ți se prezintă portofoliul. Nu e nevoie să te agiți să cauți locul. Doar iei o ricșă să faci turul centrului vechi, șoferul (adică biciclistul) te va opri din proprie inițiativă în bazar. Mie mi-a părut lucky karma oprirea la bazar, pentru că voiam să îmi cumpăr o rochie punjabi, pe care să o port la o petrecere indiană la care urma să merg vineri seara! Din păcate aveau doar de la numărul 40 în sus, și eu vroiam să o port și în țară… “No problem, Ma’am, we take measurements, make it to your liking!”, Do not have the time” (mai aveam ceva treburi, deja întârziasem), “5 minutes, Ma’am, dress ready!”. Și chiar a rezolvat în 5 minute, trezindu-mi un pic de ironie la adresa câtorva magazine elegante de la noi, unde durează o săptămână retușul…

 Old Delhi
 Mancare indiana ne-picanta Mâncarea de aici este, într-adevăr, foarte picantă. Eu nu mănânc picant, și asta mă preocupa oarecum. Din cei aproximativ 20 de chelneri de la restaurantul hotelului, o parte au aflat de preferințele mele culinare în prima zi, ceilalți, în a doua. De atunci, mi se recomandă tot felul de supe și preparate locale… slab picante! Și delicioase, pe deasupra… că tot condimentate sunt, doar că nu picante! Deci este de fapt foarte ok și mâncarea în India, chiar și cu mofturi occidentale :) Mancare ne-picanta
5. Nu există prețuri fixe. Prețul final variază de la 10% la 90% din prețul de pornire. Vânzătorul va cere întotdeauna cât vrea și cât crede că poate da cumpărătorul. Cumpărătorul fie va da prea mult, fie va învăța să negocieze indian-value-based.

Negocierea indian-value-based, principii:

  • Nu există niciun principiu.
  • Dacă o persoană (vânzător) dă un produs/serviciu, iar o altă persoană (cumpărător), bani, sau promisiunea că va da în viitor, bani, se numește win-win.
  • Prețul corect este acel preț asupra căruia cad de acord vânzătorul și cumpărătorul. Produsul/serviciul aferent prețului, de asemenea, este cel agreat de părți. Nu există prețul pieței, nici vreun catalog standard care să mapeze produs-calitate-preț.
  • Prețul de pornire este de X ori mai mare decât ar accepta vânzătorul. X poate varia de la 2 la 10, în funcție de priceperea vânzătorului. Prețul final depinde de priceperea cumpărătorului…
  • Negocierea durează pe toată durata livrării.
  • Prețul pentru serviciile de bază se discută la început, dacă vrea cumpărătorul o șansă maximă la negociere.
  • Pe parcurs, vânzătorul prezintă toate serviciile extra pe care el și partenerii lui, cu servicii/produse complementare, ți le pot oferi. O parte le poți lua gratis, o parte la sfârșit, pe bani. Dar nu discuți de bani pe parcurs, doar iei liniștit ce-ți place.
  • La sfârșit, plătești pentru ce ai luat extra (dacă vrei). Dacă vânzătorul e mulțumit, mai primești niște lucruri extra. Dacă nu e mulțumit, îți zice că e prea puțin și încearcă să îți argumenteze valoarea. Nu se mai negociază ca la început, pe coeficienți, ci pe emoții.  
 Esarfe in bazar
 Gradina lui Akbar in Fatehpur Sikri

Negocierea pe emoții, abordări:

  • Triunghiuri dramatice, în variate forme și manifestări, vânzătorul știe Victimă și Salvator, ție îți rămân Persecutor și un pic de Salvator, dar dacă ai simțul umorului, poți să faci Victimă în același timp cu interlocutorul, e chiar interesant! Mai ales că nimeni nu se supără, la sfârșit!
  • Feedback-ul pozitiv către cumpărător, sau, cum am văzut-o eu, apelul la orgoliu, la fel ca în Occident! Deci aveți grijă, dacă vă știți ușor de măgulit, în India o să vă coste :).
    • La replica: “Beautiful things you have here, but very expensive”, un vânzător îmi răspunde: “You have expensive taste!”, altul: “You are beautiful!”, iar altul, soțului meu: “You have champagne taste, Sir!”.
  • Orice produs și serviciu are o valoare afectivă care îi dă calitate:
    • este transmis din generație în generație de familia vânzătorului (serviciile turistice… la Fatehpur Sikri, orașul fantomă construit de Akbar, care nu avea urmași, pentru un sfânt islamic, care l-a binecuvântat ulterior cu un copil, este o întindere imensă de clădiri bine păstrate, dar părăsite; Akbar a mutat capitala de la Fatehpur Sikri, când s-a prins că nu prea putea să aprovizioneze cu apă potabilă; ne imaginăm cu ușurință că nu știe nimeni, pe bune, scopul fiecărei clădiri, dar ghidul pe care îl găsești îți spune o poveste foarte detaliată, romantică, aliniată puținelor fapte verificabile istoric și care se potrivește de minune locației – iată, clădirea aceea mare era palatul soției hindu, cea mijlocie a soției europene, iar cea mică a sultanei… acela era palatul miniștrilor, acela dormitorul lui Akbar, cu 3 uși de acces, dinspre palatele celor 3 soții…)
    • este lucrat manual, unic, de aceeași familie (sculpturile locale din variate roci, care își schimbă culoarea când sunt udate)
    • este rodul a zile întregi de muncă minuțioasă (arta încrustației în marmură)
    • se găsește doar în India (piatra prețioasă din familia safirelor, Black Star of India, pe care o găsești în decorațiile de la Taj Mahal și o poți și cumpăra, în bijuterii locale, că este interzis exportul).
6. Aprecierea corectă a valorii (echitatea) există, doar că necesită ceva inițiere și mult respect pentru modul local de interacțiune, ca să reușești să înveți ce este de fapt acceptabil, fără a te simți atacat în rigoarea conceptelor pe care le aplicăm în Occident pentru valoare.

Short hint de calcul al valorii: denominezi suma în rupii de la care începe vânzătorul, cu un zero, apoi analizezi suma rezultată, în Ron. Dacă ți se pare un preț fair, în Ron, pentru genul de produs/serviciu, înseamnă că prețul e rezonabil, negociezi finuț. Daca nu ți se pare fair prețul, aplici coeficient între 1/10 și ½, și continui cu principiile negocierii indian-value-based.

Pentru completitudinea informației, trebuie menționat că întâlnești în India și țepari (eu am dat peste 2, în decurs de o săptămână). Ca și în Occident, gradul lor de succes la a te păcăli depinde nu doar de trucurile lor, ci mai ales de naivitatea și punctele tale slabe. E adevărat, ritmul rapid al vieții de aici și volatilitatea prețurilor favorizează primirea de țepe de turistul neinformat, de aceea este important, până te prinzi de calculul valorii și de “legile pământului”, să fii mereu atent, concentrat la tot ce se întâmplă și pregătit să spui “nu” relaxat, fără să te stresezi, fără… bad karma.

Sau, cum ar spune indienii, te lași ghidat de Ganesha, zeul elefant, care simbolizează, printre altele, Înțelepciunea. În imagine, un ansamblu de elefanți care păzesc intrarea în templul Laxmi-Narayan.

 Intrarea in templul Laxmi Narayan
7. Dincolo de agitație, mobilitate și continuă schimbare, spiritualitatea pare a fi, aici, axis mundi. Diversitatea de religii și locașuri de cult, deschise pentru vizite, oricui, cu condiția respectării unor anumite ținute și rituri încurajează unitatea în diversitate. 
Templele hindi reprezintă un spectacol de muzică și culoare, tradiție și modernitate, libertate și ritual, artă și spiritualitate. Te poți plimba și admira arta reprezentării, simbolistica, sau poți medita într-unul din multe locuri special amenajate pentru a oferi intimitate, sau poți participa la ritualul local al ofrandei de flori și pânze, sau poți asculta muzica de fundal care, fără a fi exagerat de religioasă, invită la relaxare și la pozitivism, sau poți face absolut orice altceva. Ce nu poți face în temple este poze, aparatele foto și telefoanele sunt lăsate la intrare în vestiare, la fel ca și încălțările și gențile mari. O soluție eficientă de management al vizitatorilor, interdicția aceasta de a intra în templu cu variate elemente materiale, de care nu ai de fapt nevoie într-un loc de cult! M-a făcut să mă gândesc cum s-ar fluidiza traficul de vizitatori, și cum s-ar optimiza aglomerația turistică, de facto, prin Occident, la obiective turistice, dacă aparatele foto și bagajele ar fi interzise, în interior :).   Templul Lotus

Mersul desculț în temple și moschei mi-a părut o experiență purificatoare. Gestul este de respect reciproc, tu te descalți pentru a onora spiritualitatea locului, locul te primește, cu ospitalitate, oferindu-ți condițiile pentru a merge descălțat. A nu se înțelege greșit, pe jos sunt plăci de marmură sau piatră netedă, curată, sau covoare. Reala provocare este când te plimbi în miezul zilei, iar dalele de marmură sunt foarte calde, ceea ce nu-ți permite să citești chiar toate inscripțiile și să observi toate decorațiile, dar… așa te întâlnești cu ideea de a vizita, din nou, mai devreme sau mai pe seară!

 Lotusul Și asta este, de fapt, esența Indiei, exprimată prin lotus, unul din simbolurile naționale (alături de elefant și păun), floare ce semnifică puritatea și echilibrul, deși are rădăcinile în noroi: o mulțime de polarități și contradicții, care conviețuiesc armonios într-o simbioză pe cât de firească, prin manifestare, pe atât de provocatoare pentru înțelegerea rațională.  
Ca să accesezi cunoașterea pe care o are de oferit această lume, unde singura regulă cu adevărat prezentă peste tot este că nicio regulă nu este fixă, totul e fluid și flexibil, ai de făcut doar 2 lucruri: trust yourself, and trust your karma. Restul… fie ești tu, fie este… karma! 
 Taj Mahal
JoomShaper