Neuschwanstein este castelul din desenele animate Disney. Un castel exotic, despre care am scris în urmă cu mai bine de 5 ani, când l-am vizitat. Pe atunci, pe blogul personal și din abordare descriptivă, deși semnificația locului, sau, mai degrabă, a etapei de viață pe care o parcurgeam atunci, este una mult mai amplă decât am ales, atunci, să surprind pe blog, prin articolul despre Neuschwanstein.

Observând, recent, la mine, unul dintre cele mai puternice efecte ale deciziei pe care am luat-o atunci, în ziua în care am călătorit la castel, mi-am propus exercițiul intelectual de a revizita locația, pentru a îi acorda locul pe care chiar l-a ocupat, în contextul vieții mele.

Locurile prin care trecem, fie că ne referim la locuri fizice, la sisteme, la oameni, la relații, au, de altfel, pentru noi, valoarea relativă pe care le-o acordăm. Sau, mai degrabă, pe care le-o recunoaștem. Prinși în tot soiul de constrângeri - de timp, de scopuri, de judecăți de valoare sau de orice altă manifestare limitativă - uităm sau trecem ușor cu vederea peste ce înseamnă ceva, de fapt. Ne amăgim uneori cu ideea unei aprecieri rapide sau cu promisiunea că vom reveni, altădată, pentru a aprecia și a înțelege. De câte ori însă chiar facem asta? De câte ori ne acordăm, nouă înșine, timpul și spațiul de care am avea nevoie, pentru a ne înțelege autentic? ddddddddd

Castelul acela ciudat, elegant și ciudat, a fost, pentru mine, un loc în care am petrecut 1 zi. În acea zi, în timp ce exploram fiecare detaliu arhitectonic, ca un bun și conștiincios călător, am luat o decizie pe un subiect care nu avea nicio legătură cu castelul, ci cu viitorul meu profesional. Decizia aceea a fost începutul unui curs de viață pe care nu îl vizualizasem nicicum, până atunci. Și primul gând, imediat ce am vizualizat posibilitatea acelui viitor, a fost că este extrem de greu și complicat... Acum, privind înapoi, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie. Tot acum, privind înainte, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie.

Ce merit să fi avut, deci, castelul?

Drumul până acolo a fost solicitant. Era plin decembrie și ningea. Pe autostradă, cu tot cu cele 3 benzi și cu plugurile care încetineau, alternativ, traficul, pentru a curăța, era necesară atenție sporită, chiar și pentru mine, de pe locul pasagerului. Atmosfera ar fi putut fi de basm, cu spectacolul fulgilor și cu munții care se întrezăreau în depărtare, dacă nu ar fi fost plină autostrada, și alunecos pe jos, și provocator condusul. Cam la fel era și în mintea mea atmosfera. Analizam variante despre ce voi face în continuare, îmi gândeam cv-ul, studiam oportunitățile de joburi pe care le lecturasem la hotel. Și la fel cum ninsoarea era, în același timp, sublimă și înfricoșătoare, decizia cu care cochetam eu să fi fost, oare... sublimă și înfricoșătoare?

Ajunși în parcarea din orășelul de la poalele castelului, am aflat că accesul la castel mai necesită o etapă. Fie urcăm, pe jos, 15 minute, un delușor (destul de abrupt), fie așteptăm la o coadă de vreo 200 de persoane la trăsura care ne lăsa fix în poarta castelului. Fiind frig, perspectiva urcușului părea mai prietenoasă decât aceea de a aștepta, cu toate că aveam multiple opțiuni de a ne încălzi, cât așteptam trăsura. Cam la fel apărea și decizia care mă preocupa pe mine. Exista o cale simplă, comodă, care necesita doar ceva așteptare. Și mai era și varianta cealaltă, pe care o întrezărisem pe autostradă, contemplând ninsoarea... varianta de a urca un deal abrupt... Am ales să pornim pe deal în sus, cu mențiunea că dacă ar fi părut prea solicitant drumul, ne-am fi oprit să ne odihnim, negrăbindu-ne nimeni. Azi, probabil aș sprinta pe delușor. Atunci, însă, aveam cu 30 de kg mai mult decât acum, și trăiam sedentar. Tare mult efort și multă voință a necesitat urcușul! Îmi amintesc senzația de reușită și mulțumire de sine față de tot acel efort când, ajunși într-o poieniță, din care deja se vedea la 50 metri, poarta castelului, am luat o ultimă pauză (desigur că mai făcuserăm alte pauze până atunci), pe care am marcat-o cu o carafă de vin fiert și ceva patiserie (mă rog, ce se vindea în scop turistic local)!

Pe tot urcușul, pe care m-am străduit să-l fac să se termine cât mai repede, m-am gândit ce straniu este să te chinui să urci pe deal, în loc să aștepți trăsura, mai ales când ai și opțiunea trăsurii. În fața carafei de vin fiert, după ce, deci, învinsesem dealul și căștigasem în fața urcușului, m-am gândit ce plăcut este să te uiți în urmă și să poți admira toată distanța aceea pe care, deloc ușor, ai cucerit-o. Și priveam cu duioșie la toți cei care treceau pe lângă noi, în trăsuri. Știam ceva ce ei nu știau... bucuria unei reușite corect câștigate, cu efort și cu implicare (da, atât de intensiv fusese, experiențial, pe atunci, acel simplu urcuș de 15 minute... care devenise de 20, 30, cu tot cu pauza de vin fiert al succesului!).

Decizia pe care o rulam în background, referitoare la opțiunile mele profesionale după ce mă întorceam în țară din acel concediu tot cam așa arăta... un peisaj cu trăsuri, castele, dealuri, vin fiert, și... eu. Între un efort pe timpul căruia te întrebi de ce oare te chinui, în loc să iei trăsura, și un confort care te scapă și de efort, dar și de satisfacția vinului fiert de după succesul asupra efortului... cum e mai inspirat să alegem?

Și, finally, castelul! Mă așteptam la ce văzusem deja în Occident. A fost altceva. Exotic. Costruit de un rege bavarez despre care istoria reținuse că falimentase Bavaria pentru a-și ridica acest castel, și care și murise într-un accident surprinzător, înecat într-o apă de un metru adâncime, împreună cu un doctor care cu o zi înainte îl declase nebun (mă rog, tot conform istoriei), castelul părea mai degrabă o jucărie decât un spațiu aristocratic, cu o funcționalitate practică. Atractiv sub aspectul arhitecturii, al cromaticii și al elementelor de decor, construit în jurul simbolului lebedei ("neuschwanstein" înseamnă, în germană, "piatra lebedei noi", sau "noua piatră a lebedei"), simbol deloc tradițional în heraldica epocii, castelul oferea un spațiu perfect pentru a explora. Orice. Chiar și decizia cu care mă jucam (pot spune asta acum, pe atunci nu se simțea deloc ca o joacă) eu de la începutul acelei zile! Despre ce anume este dificil în a lua decizii am explicat aici. Nu deciziile în sine ne generează disconfort și nesiguranță, ci asumarea responsabilităților și angajamentelor aferente deciziilor ne generează disconfortul și nesiguranța, argumentam în articolul anterior menționat. Oare ce responsabilități și angajamente percepeam eu, plimbându-mă prin camerele frumos colorate ale acelui rege bavarez excentric, și gândindu-mă la decizia mea legată de viitorul profesional? Mânerele ușilor din castel erau, unele, decorate artistic, sub formă de lebede. Impozante și solide, acele uși se deschideau, neașteptat, prin apăsarea a ceva fragil, și delicat... un mâner în formă de lebădă! Mediul profesional în care mă formasem era plin de construcții de fier, cu uși de fier și mânere de fier. Și eu învățasem multe despre dinamica fierului, devenisem performantă și... îmi și plăcea! Iar acum mă tenta ideea de a lăsa în urmă, de tot, fierul, cu care deja aveam o carieră în plin avânt, și de a da o șansă... lebedelor!

În turul ghidat, am ajuns într-o sală din care se vedea, departe, între munți, un pod suspendat, dinspre care veneau blitz-uri de aparate foto către noi. Ghidul ne-a explicat că se poate ajunge pe acel pod, prin pădure, de la o răscruce accesibilă de pe dealul pe care vom coborî, dar că este interzis accesul vizitatorilor, pentru că au fost și accidente, deși pozele cele mai reușite către castel de acolo, de pe pod, se pot face (ceea ce explica, deci, blitz-urile). Pe drumul înapoi, la coborâre, am identificat bariera care marca accesul către pod. Se întuneca deja afară. Am concluzionat că depusesem destule eforturi pentru o singură zi și am lăsat pentru o altă dată... acea excursie. Nu știu dacă mi-am dorit să merg până la acel pod pentru a face poze, sau pentru că era interzis accesul. Bănuiesc că aceasta este o întrebare pentru... o altă zi.

Pe autostradă, pe drumul de întoarcere către hotel (noi stăteam în Munchen și făcusem o excursie de o zi către Neuschwanstein), ninsoarea continua la fel de serios ca și dimineața, la dus. Doar că mai era și întuneric. Cu toate astea, peisajul în întregimea lui, cu ninsoarea și cu întunericul, nu mai părea și sublim, și înfricoșător. Părea... plin de speranță. Revăzând mânerele în formă de lebădă, urcușul, vinul fiert, sălile, podul, bariera, decizia mea privind viitorul profesional părea... luată. Nu pentru că mi-aș fi clarificat toate responsabilitățile și angajamentele pe care le implica. Ci pentru că... depășisem, pe parcursul acelei excursii de o zi, în acel loc elegant și ciudat, ceea ce mă limita din a explora măcar universul de dincolo de decizie.

Ceva ce începuse sublim și înfricoșător s-a transformat în ceva plin de speranță. În ciuda lebedelor. Sau poate că... datorită lor.

"Care a fost decizia?" aș putea fi întrebată. "Contează?" ar fi răspunsul meu.  

A căuta soluții la ceea ce este asemenea nouă, sau la ceea ce este diferit? 

A învăța din situații, contexte, împrejurări, care ne sunt familiare și ne garantează, cumva, predictibilitate, sau a ne da voie să fim curioși, să explorăm ce găsim în jur și ce nu seamănă deloc cu ceea ce cunoaștem deja, ba chiar ne atrage atenția, de la început, prin contrastul față de noi și de ceea ce apreciem, admirăm, acceptăm, ca relevant pentru noi și situațiile noastre?

De câte ori respingem noul, doar pentru că diferă de ce știm deja? Poate chiar fără a da șansa de a integra ce este nou cu ce există deja...

De câte ori îmbrățișăm contrastul, în preocupările noastre de zi cu zi? Alb și negru. Calm și anxietate. Conformitate și excentricitate. Stabilitate și transformare. Veselie și tristețe. A câștiga și a pierde. A începe și a termina. Câte povești valoroase am accesa dacă, dincolo de a ne teme că a primi în viața noastră contraste ar anula farmecul oricăreia dintre realitățile contrastante, ne-am concentra atenția către a observa valorizarea reciprocă pe care realitățile contrastante o generează?

"Orice amurg ascunde-o auroră, și-n orice auroră suspină un amurg." - scria, cândva, Ionel Teodoreanu.

De unde începe echilibrul?

Care este primul pas pe care prin care te poți apropia de a pune ordine și armonie în acele părți din viața ta care sunt, acum, agitate, tensionate, marcate de probleme și neliniști?

Să te gândești la viața profesională și la cea personală? Sau la tine și la cei din jur? Sau la nivelul de satisfacție material față de cel spiritual? 

Sau să începi de la sănătate și bunăstare? 

Cu cât te gândești mai mult și te lași absorbit de a găsi acel loc, precis, din care crezi că este important să începi să îți aduci echilibru în viață, cu atât mai mult ți se pare că devii mai degrabă nesigur, și cu atât mai complicată devine decizia de a face efectiv ceva?

Poate că nu este necesar să cauți atât de mult. Echilibrul poate să înceapă de oriunde!

De câte ori ți se întâmplă să fii surprins sau cel puțin nesigur referitor la ce anume te face nefericit, deși, conform cu ceea ce spui și crezi, totul ar trebui să meargă frumos și bine?

Cât de des te oprești să îți chestionezi și înțelegi adevăratele motivații? 
Cât de des te oprești să chestionezi și să înțelegi adevăratele motivații ale celorlalți?

Ne comparăm cu ceilalți și suntem comparați de către ceilalți cu diverse reprezentări de conformitate, normalitate, aliniere la standardele variatelor grupuri prin care circulăm. Ne străduim chiar să devenim conformi, să respectăm tot soiul de reprezentări, pentru a fi acceptați, plăcuți, apreciați, de către ceilalți.

Te-ai întrebat vreodată care este prețul acestei conformități? Ce câștigi, și ce pierzi, prin compararea cu alții și prin dorința de a fi la fel ca ei?

Între conformitate și unicitate, există un infinit de pași. Tu ce pași ai încerca?

"Nu am nevoie de coaching, consiliere, terapie, sau orice alt ajutor. Sunt perfect sănătos. Și încântat de viața mea. Nu îmi trebuie psiholog, pentru că nu e nimic wrong cu mine." ~ am auzit, nu o singură dată, și nu într-un singur context, de la persoane cu profesii diferite, cu personalități, atitudini de viață și rezultate personale dintre cele mai diverse.

Ca orice profesie tânără, coaching-ul implică multe contradicții. Atât pentru coachi, cât și pentru clienți. Există cam atâtea puncte de vedere diferite, metodologic vorbind, câte școli de coaching există, și câte instituții de certificare a coach-ilor există.

Înțeleg, deci, că este dezorientant pentru oricine, a-și clarifica: ce este, de fapt, această profesie, coaching? ce beneficii aduc serviciile unui coach? când te duci la un coach? Când ai o problemă? Când nu ai o problemă? de ce te-ai duce la un coach? Mai ales dacă, așa cum cred (măcar la nivel declarativ) foarte mulți dintre oameni, ești perfect sănătos și împăcat cu viața ta? Ca în orice profesie, există competență și amatorism, există abordări tradiționale și abordări creative, există eficiență și ineficiență.  Și, la fel ca în orice profesie, pentru a beneficia, ca și client, la maxim de rezultatele pe care le oferă profesia, sunt necesare câteva asumări și câteva observații atente asupra a ce înseamnă, și ce nu înseamnă coaching-ul, asupra a cum ne alegem coach-ul cu care să obținem rezultatele care ni se potrivesc, și, mai ales, a ce implică, și ce nu implică, din partea ta, ca și client, angajamentul de coaching (a contracta serviciile unui coach și a lucra cu acesta).

Iată mai jos 5 mituri (desigur, nefondate, bazate, aș afirma, pe fundalul lipsei unei informări corecte) despre coaching, și realitățile aferente:

1. Mitul "Coach-ul este psiholog, psihoterapeut sau psihiatru."

Coach-ul este, în primul rând, un specialist în lucrul cu oamenii, și, în al doilea rând, un specialist în managementul performanței individuale.

Aceste două arii mari de specializare implică următoarele arii de cunoștințe (pe care orice coach bun le-a studiat și le aplică):

Pentru specializarea în lucrul cu oamenii, coach-ul a învățat, aplică și transmite și clienților: Psihologie - psihologie pozitivistă, analiză tranzacțională, teorii ale dezvoltării adultului, teorii ale inteligențelor umane, neuroștiințe, etc. Modele ale relațiilor interumane - învățarea la adulți, teorii ale schimbării, teorii ale comunicării, managementul conflictelor, managementul tranzițiilor profesionale, managementul carierei, etc. Dezvoltare personală și spiritualitate - mecanisme ale motivării umane, practici de auto-ajutorare (Self-help), practici de relaxare, prezență acum-aici (mindfulness), etc. Pentru specializarea în managementul performanței individuale, coach-ul a învățat, aplică și transmite și clienților: Leadership - stabilire obiective, orientare către soluție, organizarea timpului, managementul stress-ului, managementul schimbării, managementul viziunii individuale, etc. Dinamica echipelor și a organizațiilor - relația individ-echipă, teorii culturale (cultura organizației, a echipei, și cultura individuală), integrarea individului în grup, echipă, companie, managementul performanței echipelor, dinamici ale responsabilității individuale și de grup, etc.

Așadar, coach-ul nu este un psiholog. Coach-ul cunoaște arii din psihologie, pe care le aplică, în armonie cu o mare gamă de alte arii de cunoștințe, pentru a îl ajuta pe client să își definească și atingă obiective personale sau profesionale.

2. Mitul: "Dacă lucrezi cu un coach, înseamnă că ai niște probleme (nu neapărat... psihice, dar niște probleme... grave... sigur ai!)."

Acest mit provine din tinerețea relativă a profesiei de coaching. La nivel de societate, uman nu suntem încă pregătiți să acceptăm că, în prezent, există acest profesionist, coach-ul, la care putem merge pentru asistență personală în orice domeniu al vieții noastre în care suntem conștienți că putem obține rezultate care vor îmbunătăți vizibil nu doar acel domeniu, ci, implicit, viața noastră, în ansamblu și a celor apropiați nouă (familie, prieteni, colegi). Coach-ul este unul din profesioniștii care are competența de a te ajuta să descoperi soluții pentru problemele tale, aplicând concepte de management al performanței individuale și de lucru cu oamenii. Faptul că soliciți ajutor unui coach (adică, apelezi la serviciile unui coach) este la fel cu a solicita ajutor de la un medic, de la un avocat, sau de la un preot (și exemplele pot continua, este vorba de acei specialiși pe un domeniu specific de expertiză). Poți primi acest ajutor preventiv (când faci coaching pentru echilibru, pentru evoluție personală), reparativ (când deja ai o problemă care necesită rezolvare în prezent), sau... niciodată, după cum alegi!

Coach-ul este unul dintre acei specialiști care te ajută să îmbunătățești ceea ce deja ai, să devii mai bun, chiar dacă ești deja bun. Coach-ul te asistă în a îți depăși limitele, în a găsi alternative mai bune decât cele pe care le-ai găsit deja, în a îți rezolva problemele sau în a îți echilibra viața. Nu pentru a repara cum faci în prezent, ci pentru a face mai bine!

3. Mitul: "Coach-ul este un soi de vrăjitor, care știe niște practici ciudate de wellness, spiritualitate, și altele de acest gen, și care vrea să te manipuleze."

Acest mit provine din zona gri a profesiei de coaching. Și eu am întâlnit persoane care se intitulau "coach" și care, în fapt, practicau o versiune proprie de... ceva (masaj cu pietre reiki, bioenergie, etc). Am întâlnit și persoane care practică profesii conexe coaching-ului (training, discurs motivațional, consultanță pe diferite zone de business, etc) și își prezintă, în portofoliul de servicii, și servicii de coaching, fără a marca o diferențiere, teoretică sau practică, între celelalte servicii, și serviciile de coaching. Înțeleg cum toate aceste manifestări sporesc incertitudinea clienților care ar vrea să încerce coaching, doar că nu sunt siguri dacă este ceea ce își doresc, de fapt. Cred că un mod câștigător de a evita zona gri despre care discutăm este, din partea clientului, de a testa competențele coach-ului, și de a evalua, în baza rezultatelor, dacă persoana respectivă este un coach profesionist sau, mai degrabă, practică sub formă de hobby, ceva care sună bine intitulat "coaching".  Întrebați, deci, coach-ul cu care vă gândiți să lucrați:

• Cu ce școală de coaching s-a format?
• Ce metode aplică?
• Ce știe despre managementul performanței individuale și despre lucrul cu oamenii?
• Cu ce gen de clienți obține cele mai bune rezultate?

4. Mitul: "Coach-ul este un atotștiutor, la care mergi și-ți povestești problemele, iar el, cu toată puterea lui, îți dă soluțiile și te sprijină emoțional pentru a le aplica, ba chiar rezolvă el în locul tău problemele, dacă sunt prea grele pentru tine."

Acesta este unul din punctele în care coach-ul lucrează diferit față de medic, avocat, și, în general, față de consultanții cu care lucrăm pentru a primi de la aceștia soluțiile. Coach-ul nu dă soluții, coach-ul lucrează împreună cu clientul la găsirea, de către client, a soluțiilor prin care obiectivele clientului să fie atinse. Coach-ul îl ajută pe client să înțeleagă, la momentul prezent, obiectivul sau problema pe care clientul a adus-o, apoi îl susține pe client în a explora spațiul soluțiilor, apoi îl motivează pe client în a alege ce se potrivește cel mai bine, apoi trece la următoarea problemă. Coach-ul nu etichetează cu "bine-rău" realitatea clientului, oricât de plină de probleme sau complicată pare aceasta. Coach-ul nu îl judecă pe client, ci creează, împreună cu clientul, și în interesul clientului, un spațiu sigur în care clientul își observă, ca în oglindă, atitudinea, problemele, pe sine însuși și pe cei din jur.  Coach-ul susține obiectivele clientului și acțiunile acestuia, în mod activ, orientat către viitor și către ce se poate face, nu orientat către trecut, către simplă înțelegere empatică a dificultăților clientului sau a motivațiilor acestora pentru ce nu a reușit să facă, ce nu a funcționat.

Coach-ul nu este un consultant. Coach-ul este un partener, care te provoacă să ieși din zona de confort, te susține în a face asta, te ajută să înțelegi, fără a te eticheta sau judeca, ce faci și pentru care motivații, te apreciază când reușești și te provoacă să ridici ștacheta, imediat ce ai atins obiectivele anterioare.

5. Mitul: "Coaching-ul este despre a te simți bine, nu despre a avea rezultate. Eu deja mă simt bine."

Coaching-ul este un proces orientat către a atinge anumite obiective, personale sau profesionale, ale clientului. Deci coaching-ul în sine se focusează pe obținerea rezultatelor propuse, sub forma obiectivelor. Coaching-ul este, de asemenea, parteneriatul între coach și client, care duce la obținerea acelor rezultate. Ca orice relație, acest parteneriat poate fi văzut ca o călătorie. Ca orice călătorie, ea poate fi uneori plăcută, uneori plină de provocări, uneori riscantă. Scopul călătoriei este obținerea rezultatelor. Dar nimic nu oprește călătoria din a fi și plăcută, ori de câte ori este posibil.  Mai mult decât atât, coach-ul este un bun ascultător, dar scopul coaching-ului nu este acela de a se simți clientul înțeles, pe parcursul sesiunilor de coaching, și atât. Coach-ul nu reprezintă umărul pe care clientul își descarcă nemulțumirile. Scopul coaching-ului este ca, fiind înțeles, clientul să își descopere, împreună cu coach-ul, folosind resursele pe care parteneriatul le construiește, soluțiile către obiectivele propuse.

Coaching-ul este călătoria către obținerea unor rezultate. Cu cât clientul devine mai armonios, mai echilibrat în viața sa, în ansamblu, cu atât călătoria de coaching devine mai plăcută, și obiectivele clientului, mai ușor de atins. Coaching-ul înseamnă a te simți bine în timp ce te străduiești să atingi obiectivele și rezultatele propuse!

În concluzie, a lucra cu un coach înseamnă, pentru tine, client, a accepta provocarea de a îti depăşi propriile limite, ceea ce implică a te controla pe tine însuti, astfel încât să poti învinge persoana care eşti în prezent, şi care vrea să continue să fie, pentru a face loc unei noi persoane, mai bună, mai evoluată, mai armonioasă: noul tu.