Demarez astăzi un nou proiect - câteva idei pe care eu le-am descoperit pe cont propriu și în privința cărora m-ar fi ajutat dacă mi le-ar fi împărtășit cineva, înainte de a le experimenta direct.

Voi ce ați învățat, the hard way, și ați putea, acum, voluntar, să împărtășiți altora?

De câte ori ți se întâmplă să fii surprins sau cel puțin nesigur referitor la ce anume te face nefericit, deși, conform cu ceea ce spui și crezi, totul ar trebui să meargă frumos și bine?

Cât de des te oprești să îți chestionezi și înțelegi adevăratele motivații? 
Cât de des te oprești să chestionezi și să înțelegi adevăratele motivații ale celorlalți?

Ne comparăm cu ceilalți și suntem comparați de către ceilalți cu diverse reprezentări de conformitate, normalitate, aliniere la standardele variatelor grupuri prin care circulăm. Ne străduim chiar să devenim conformi, să respectăm tot soiul de reprezentări, pentru a fi acceptați, plăcuți, apreciați, de către ceilalți.

Te-ai întrebat vreodată care este prețul acestei conformități? Ce câștigi, și ce pierzi, prin compararea cu alții și prin dorința de a fi la fel ca ei?

Între conformitate și unicitate, există un infinit de pași. Tu ce pași ai încerca?

“I'm not upset that you lied to me, I'm upset that from now on I can't believe you.”
~Friedrich Nietzsche

Încrederea este una dintre relațiile de bază în orice grup. Fie că discutăm despre grupurile din viața personală, despre echipele cu care lucrăm, sau despre parteneriatele 1-la-1 în care alegem să intrăm, încrederea este unul din ingredientele sine-qua-non care fac posibile relațiile, colaborările, schimburile de informații și idei, lucrul în comun pentru obținerea unor rezultate. 

De aceea este important să înțelegem ce presupune, sub aspect obiectiv și subiectiv, relația de încredere. Fie că suntem sau nu conștienți de încrederea pe care o acordăm, și de încrederea care ne este acordată, toate relațiile în care participăm sunt, în diferite forme, relații de încredere. Conștientizarea încrederii, ca și parte a oricărei relații, este o calitate pe care o dobândim prin exercițiu. În același timp, succesul relațiilor de încredere în care ne implicăm depinde nu doar de abilitățile noastre de a conștientiza și primi, respectiv oferi, autentic și conștient, încredere, ci și de abilitățile persoanelor cărora le oferim sau de la care primim, încredere, de a primi și oferi, în mod conștient, încredere.

Dar, ce este încrederea?

Încrederea este o relație de angajament. Încrederea se consumă în prezent, cu scopul de a genera beneficii pentru viitor. Obiectul relației de încredere îl constituie promisiunea unei persoane (care primește încrederea) de a îndeplini, la un moment ulterior (deseori nespecificat) așteptările unei alte persoane (care acordă încrederea), în baza unui angajament compus din acțiuni ale ambilor.

Există așadar câteva elemente:

• Obiectul relației = așteptările unuia și promisiunea celuilalt
• Durata relației = în prezent, pentru viitor
• Conținutul relației = angajamentul comun de a acționa către viitorul promis

Unde și când apar problemele? De ce se deteriorează unele relații de încredere? De ce se transformă unele relații de încredere în dezamăgiri, trădări, scepticism, negativitate? Față de sine însuși, față de celălalt, față de grupul în care s-a născut încrederea, sau, la modul extrem, față de viață în general?

Răspunsul pe scurt, bazat pe experiența concretă a mai multor relații de încredere solidă a căror încheiere am observat-o, uneori în timp real, alteori, retroactiv, deseori din rol de mentor, coach, manager dar și, uneori, din rol de participant direct, de o parte sau de alta a relației de încredere, este: datorită schimbării.

Relațiile de încredere se deteriorează și, mai devreme sau mai târziu, se încheie, deoarece realitatea relației se schimbă, în ritm mai alert decât poate relația să se adapteze schimbărilor. Ce înseamnă că realitatea relației se schimbă? Cine și ce se schimbă, de fapt? Fie unul din participanți, fie ambii, fie contextul comun, fie contextul fiecăruia.

Ce era adevărat, valid și autentic la începutul relației nu rămâne valabil la nesfârșit. Și rareori participanții au timpul, priceperea și curajul de a actualiza angajamentul care face obiectul relației, înainte ca relația să devină atât de diferită, în prezent, față de ceea ce este dispus, interesat sau capabil să facă participantul care invocă schimbarea, pentru celălalt, și pentru adaptarea relației noilor condiții.

Să vedem câteva exemple.

• După mulți ani de căsătorie, unul din soți dorește separarea, pentru motive care erau acolo de la început, doar că, la început, a ales să le ignore.

Cum se traduce această situație, sub aspectul încrederii? O posibilă traducere este că, demult, la început, soțul care acum spune că nu mai sunt acceptabile acele aspecte, a ales, probabil, să îi acorde încredere celuilalt, privind rezolvarea acelor aspecte, în timp. Timpul însă a trecut și acele aspecte au rămas acolo sau, mă rog, nu s-au modificat suficient pentru așteptările celuilalt. Soțul nemulțumit, care aduce în discuție separarea, afirmă, în fapt, că pentru el, în prezent, acele aspecte nu mai sunt acceptabile. Greșește el? Este incompatibilă această afirmație cu faptul că, pentru toți acei ani, a ales să acorde acea încredere? Not really. 

Soțul părăsit răspunde, în acest caz, prin a se simți trădat, surprins fiind de schimbarea partenerului: "Dacă atâta vreme a fost în regulă, așa, acum vrei să ne despărțim, pentru acest aspect? Nu mă așteptam ca tu să... Tu te-ai schimbat. Este vina ta, eu îmi vedeam liniștit de viața noastră comună."

A cui este responsabilitatea pentru destrămarea relației, pentru încrederea trădată? Cine este răspunzător, cel care invocă schimbarea, sau cel care invocă suprinderea față de schimbarea celuilalt? Desigur, responsabilitatea este împărțită. Și responsabilitatea, față de relație, este a fiecăruia, pentru partea lui. Niciunul nu a avut suficientă grijă de relație încât să o schimbe, în paralel cu schimbarea realității percepute de fiecare. 

• Un angajat considerat de către manageri valoros, competent și dedicat companiei anunță, pe neașteptate, că își dorește un parcurs profesional cu totul diferit decât are acum, și că, subsecvent, pleacă din firmă/din țară/din profesia curentă. Managerii sunt surprinși, colegii de profesie sunt surprinși, și nici chiar angajatul în sine nu are o argumentație logică a imposibilității pe care o declară de a își continua angajamentul profesional curent.

Cum se traduce această situație, sub aspectul încrederii? O posibilă traducere este că, demult, la începutul colaborării, când angajatul a demonstrat primele abilități (poate chiar junior fiind), managerii au ales să îi acorde acestuia încredere, sub aspectul rezultatelor pe care angajatul le poate genera companiei. Fișa postului de atunci, de la început, angajatul probabil a îndeplinit-o cu brio, ceea ce a dus, desigur, la schimbarea acesteia (schimbarea contextului relației), schimbare pe care, o vreme, angajatul a integrat-o în angajamentul său. 

O dată cu trecerea timpului, contextul profesional s-a schimbat. Poate managerii de la început s-au schimbat (în relația de încredere între firmă și angajat, deci, s-au diversificat participanții), poate firma a crescut și asteptările față de angajat au crescut, poate că angajatul a pierdut, pe drum, legătura cu misiunea și viziunea companiei, sau poate că angajatul nu a fost niciodată aliniat cu misiunea și viziunea companiei. Oricare ar fi fost cauzele, angajamentul în sine a devenit, treptat, incompatibil, cu angajatul, cu firma, sau cu ambii.

A cui este responsabilitatea pentru încheierea relației profesionale, care totuși a înregistrat niște rezultate, în timp? Cine răspunde pentru efectele anunțului neașteptat al angajatului de a ieși din angajament? Desigur, atât compania, cât și angajatul. Scăderea în motivarea angajatului s-ar fi putut vedea, probabil, în diferite situații, dacă firma ar fi manifestat preocupare pentru reevaluarea angajamentului. În egală măsură, angajatul ar fi putut semnala firmei de la primele dăți în care s-a observat desprins de misiune și de viziune, pentru a solicita o soluție.

După ce am explorat două exemple, unul din zona personală, unul din cea profesională, te invit să parcurgi pașii următori de Self-coaching, pentru a-ți evalua, în prezent, relațiile de încredere, astfel încât să devii mai conștient de rolul pe care ți-l asumi tu, rolul pe care ți-l acordă alții, și astfel încât să reușești, pe viitor, mai eficient, să eviți a te găsi la unul din capetele negativate ale unei relații de încredere ajunse la sfârșit.    

Să începem! 

1. Cum îți formulezi așteptările, în relațiile în care alegi să acorzi încredere?

Formularea așteptărilor este importantă, deoarece determină în mod direct calitatea promisiunilor pe care le poți primi de îndeplinire a acestor așteptări.

Cât de clare sunt așteptările pe care le ai? Cât de clar reușești să le formulezi? Ce criterii obiective atașezi așteptărilor subiective? Altfel spus, cum te asiguri că interlocutorul aude exact ce reprezintă pentru tine așteptările despre care discuți?

Tip: A ne exprima cu precizie punctele de vedere este o abordare considerată, de obicei, directă, în mediul de afaceri, și, descurajată, uneori, mai ales în medii organizaționale orientate către subtilitate și diplomație, medii în care se promovează comunicarea ambiguă, ambivalentă, care să permită, ulterior, reinterpretarea afirmațiilor și a angajamentelor. Indiferent însă de mediul în care lucrăm, a ne exprima cu precizie așteptările, mai ales la începutul unei relații și, pe parcurs, la momentele de reevaluare, ne salvează, ulterior, de efectele inerente ale mesajului neînțeles, neînțelegere care funcționează și împotriva noastră, mai ales dacă am contribuit voluntar la crearea neînțelegerii, prin comunicare imprecisă a așteptărilor. 

2. Cum verifici autenticitatea promisiunii celuilalt, în relațiile în care alegi să acorzi încredere?

Așteptările și promisiunea constituie obiectul relației. După ce te-ai asigurat că îți exprim cu suficientă claritate așteptările, pasul următor este să verifici calitatea promisiunii în care alegi să ai încredere.

Partenerul știe, vrea și poate, să îndeplinească respectiva promisiune? În ce măsură promisiunea este realistă, realizabilă, și în ce măsură promisiunea e interesantă, datorită entuziasmului și motivației aparente a partenerului? Cum verifici credibilitatea partenerului? Cum verifici credibilitatea promisiunii?

Tip: Calitatea promisiunii depinde nu doar de conținutul promisiunii, ci și de persoana partenerului. Există persoane charismatice, extroverte, bune povestitoare, și care ar putea, teoretic, să convingă pe oricine de orice, oricând, fără a avea în mod necesar abilitățile necesare susținerii promisiunilor pe care le fac. Întocmai cum există persoane cu capabilități limitate în a se vinde pe ele însele, fără însă a le lipsi abilitățile necesare susținerii promisiunilor pe care le fac.

3. Cum îți asumi durata relațiilor de încredere?

Poate că oricine își dorește relații autentice, care să dureze pentru totdeauna, și să constituie povești de happily ever after. Totuși, există puține lucruri frumoase care durează pentru totdeauna, sau... mult. Cu cât devii mai realist privind durata relațiilor tale, cu atât îți crești șansele de a nu fi surpins de efectul puternic al timpului, asupra ta, a partenerului, și a relației.

Care este momentul viitor la care partenerul ar trebui să fi reușit deja îndeplinirea promisiunii? Cum procedezi dacă acel moment viitor apare, și promisiunea nu este îndeplinită? Câtă deschidere ai către a-ți asuma potențialul sfârșit al relației, dacă soliciți rezultatele pentru care ai acordat încredere, și partenerul îți invocă o neînțelegere, o responsabilitate a ta, sau o justificare de orice fel, care explică de ce nu a reușit să îndeplinească partea lui de angajament?

Tip: A defini limite de timp pentru relații care ne plac și pentru care nu găsim, neapărat, o necesitate a limitelor, poate părea negativist, destructiv sau antimotivațional. Totuși, a defini aceste limite cu acordul partenerului, și cu conștientizarea comună, asumată, a necesității respectivelor termene, pentru misiunea mai mare (a fiecăruia din parteneri și a contextului în care are loc relația), va avea, în cazul cel mai nefericit, măcar efectul definirii unor plase de siguranță, dacă, într-adevăr, relația nu produce rezultatele promise și pentru care s-a acordat încrederea.

4. Cum verifici capacitatea de a-și asuma angajamente a persoanei căreia alegi să îi acorzi încredere?

Oamenii intră rareori în relații de încredere, cu intenția de a trăda sau de a nu-și onora promisiunile. Însă, ce înseamnă pentru fiecare persoană o promisiune, onorarea unei promisiuni, circumstanțele atenuante, scuzele și justificările care, conform lor, îi derogă de asumarea responsabilității, așa cum au declarat-o, toate acestea dau naștere unor posibilități ample în care lucrurile pot merge diferit față de ce se promite la început și pe parcurs.

Care este nivelul de maturitate și responsabilitate al persoanei în care alegi să ai încredere? Ce rezultate, capacități, abilități obiective ale persoanei, îți sugerează că persoana înțelege angajamentul, în toată întinderea lui, poate și vrea să facă ceea ce este necesar, pentru a-și îndeplini partea lor de angajament? Cum reacționează partenerul la greșelile proprii? Cum își asumă termenele pentru promisiunile făcute? Cum reacționează partenerul când îi soliciți să răspundă pentru ceva ce și-a asumat, și nu a funcționat conform așteptărilor? Cât de abil este partenerul în a-și construi justificări și scuze, în loc de asumări, și soluții viitoare?

Tip: Într-o relație de încredere funcțională, explicațiile și schimbarea angajamentului sunt firești. A înțelege și a accepta explicațiile partenerului este înțelept, câtă vreme relația continuă către viitor și către soluții, și câtă vreme promisiunile neîndeplinite din variate motive acceptabile dată fiind relația sunt asumate și îndeplinite în viitor. Dacă, însă, teritoriul angajamentelor nerespectate devine un teritoriu în care o parte prezintă noi și noi justificări, iar cealaltă găsește noi și noi moduri de a accepta justificările, poate că este momentul ca partenerul care acordă încrederea să reevalueze utilitatea angajamentului curent, pentru așteptările sale.

În concluzie, o relație de încredere este un lucru frumos, care se regăsește în componența tuturor relațiilor de succes, fie ele personale sau profesionale. Ca orice lucru bun, o relație de încredere nu se întreține de la sine, necesită grijă, atenție și implicare continuă, a ambilor parteneri. Reușita relațiilor de încredere ale fiecăruia din noi depinde, întotdeauna, de noi și de partenerii cărora alegem să le acordăm încredere. Să medităm, deci, mai atent, de fiecare dată când alegem să acordăm cuiva încredere. Doar pentru că noi putem, nu înseamnă că și ei pot. Și dacă noi putem, atunci cu siguranță merităm să ne alegem corect partenerii!

Luarea deciziilor este una din temele frecvente în coaching-ul executiv. Derivată din probleme de management al timpului, al priorităților, al stress-ului, al carierei, al echilibrului viață personală-viață profesională, sau dintr-o multitudine de alte probleme, tema îmbunătățirii abilităților personale de a lua decizii mai bune, mai rapide, mai eficiente, apare frecvent pe lista de obiective a managerilor, astfel că vă invit să parcurgeți checklist-ul următor de self-coaching, pentru a afla cum stați voi la acest capitol!

Exercițiul poate fi interesant de parcurs de unul singur, sau cu ajutorul unei persoane cu care ai o relație suficient de deschisă, cât să-ți permiți să discuți cu onestitate despre acele situații provocatoare, sub aspectul deciziilor. Dacă alegi să discuți cu o persoană față de care ești curent interesat în a menține sau construi o anumită imagine, profesională, probabil că vei eșua în a identifica acele decizii pe care chiar ai nevoie să le îmbunătățești, pentru că vei fi mai degrabă preocupat de păstrarea imaginii decât de rezolvarea în sine a problemei deciziilor J.

Să începem!

1. Care sunt tipurile de decizii pe care le iei cu dificultate?

Poate fi de folos a-ți nota câteva din situațiile frecvente în care îți este dificil să decizi. Sunt situații de lucru individual sau de echipă? În ce fel de activități apar aceste situații? Cum ai descrie una sau două situații concrete, în care te-ai întâlnit cu obstacole în procesul decizional?

A lua o decizie înseamnă, în principiu, a stabili că vor fi făcute anumite acțiuni, în anumite condiții, de anumite persoane. Tu poți fi decidentul (sau, altfel zis, ar putea să fie treaba ta să iei decizia) atunci când ai un interes legitim referitor la situația în care este necesară decizia. Atenție, însă, a putea fi decidentul nu implică, obligatoriu, că ar și trebui să fii decidentul! Poți avea dificultăți în a lua deciziile pe care ar trebui să le iei, la fel cum poți avea dificultăți în a lua decizii pe care nu ar trebui să le iei. De ce? Din variate motive!  

Tip: a avea dificultăți în a lua unele decizii este o problemă cu care toți oamenii, manageri sau nu, se confruntă. Nu toți oamenii, desigur, admit acest fapt. Ceea ce nu îl face mai puțin adevărat! A separa, din sfera deciziilor pe care le luăm sau nu le luăm, pe acelea care chiar sunt responsabilitatea noastră, de acelea care nu sunt, poate fi un prim pas, simplificator, în misiunea de a deveni mai buni decision-makeri.

2. Cum se manifestă dificultatea în luarea acestor decizii?

Care sunt acțiunile conexe deciziei care îți par dificile? Cum te descurci cu analiza argumentelor pro și contra deciziei? Dar cu argumentele care susțin alte opțiuni, alte decizii? Cum abordezi situațiile complexe, în care decizia ta impactează alte decizii, ale tale și ale altora? Cum gestionezi incertitudinea efectelor deciziei?

Tip: multe din acțiunile pe care le facem, atunci când, de fapt, avem dificultăți în a lua o decizie, sunt activități de ecranare, prin care încercăm, inconștient, să amânăm momentul deciziei, tocmai din nesiguranța acesteia, sau să diminuăm importanța deciziei, pentru a ne elibera de stress-ul aferent posibilității de a decide greșit, pentru a minimiza teama de eșec. Identificarea acestor acțiuni, prin care ne ascundem de decizie, ne ajută în a le înțelege și înlocui, treptat, cu alte acțiuni, mai puțin blocante. 

3. Care sunt angajamentele pe care, de fapt, ți le-ai asuma, prin respectivele decizii?

Dacă faci exercițiul de creativitate de a-ți imagina decizia dificilă, deja luată… care sunt angajamentele și responsabilitățile, pe care ți le asumai, prin decizie? Ce urmează să faceți, ce urmează să încetați să faci, tu și cei impactați de decizie, acum, că decizia este luată? Care este nivelul de confort pe care îl percepi față de aceste angajamente?

Tip: Procesul decizional în sine reprezintă, rareori, problema reală care îți creează dificultăți în luarea deciziei. Asumarea angajamentelor pe care le implică decizia reprezintă, de fapt, dificultatea în luarea deciziei! Nu decizia în sine îți generează disconfort și nesiguranță, ci responsabilitățile și angajamentele pe care ți le asumi, prin decizie, îți generează disconfortul și nesiguranța. Îmbunătățirea abilității de a lua decizii începe, deci, de la îmbunătățirea abilității de asumare de angajamente și responsabilități.

4. Cum stai la capitolul asumării de angajamente și responsabilități?

Despre responsabilitate și angajament, am scris în trecut.

Cum ai descrie, în contextul deciziilor pe care le analizezi, stilul tău, în baza matricii de responsabilitate și angajament? Mai degrabă orientat către acțiune, sau către inacțiune? Mai degrabă orientat către locus extern de control, sau către locus intern? În ce măsură ți se potrivesc caracteristicile comportamentelor specifice stilului pe care l-ați identificat, în situațiile în care îți este dificil să decizi? Care stil de abordare față de responsabilitate crezi că te-ar ajuta, mai degrabă, în deciziile care acum îți par dificile?

Tip: Asumarea responsabilității și a angajamentelor este, în sine, un subiect de dezvoltare personală amplu, care afectează nu doar abilitatea de a lua decizii, ci și multe alte abilități. Te consideri “afraid of commitment”? Felicitări! Ai rezolvat deja problema luării deciziilor, și soluția constă în a-ți rezolva, la nivel personal, abilitatea de a-ți asuma responsabilități și angajamente!

5. Ce deschidere ai către corectarea unui angajament deja asumat?

Cum procedezi atunci când îți dați seama că ai greșit când ai luat o decizie? Ce reprezintă, pentru tine, procesul de corectare a unei decizii? Cum te impactează, pe viitor, pentru situații similare, faptul că știi deja că ai luat o decizie greșită în trecut, în același tip de situație? Schimbi decizia sau abordarea, în situația prezentă, sau pur și simplu eviți, în prezent, situații similare, sau procedezi în vreun alt mod?

Tip: Deciziile corecte sau greșite sunt preferabile indeciziei, sau deciziei de a aștepta, deoarece câtă vreme o decizie corectă este ceea ce îți dorești, iar o decizie greșită îți permite să înțelegi că ai greșit, și, subsecvent, să corectezi, lipsa unei decizii te blochează.

Poate fi tentant să crezi că vei decide mâine, săptămâna viitoare, sau altcândva, dar dacă motivul pentru care amâni nu este unul asumat, ci este simplă evitare a angajamentului, ceea ce obții este că pierzi oportunitatea. O decizie neluată azi este o decizie pe care nu o iei niciodată. Aceeași decizie, luată mâine, este altă decizie. Până mâine, oamenii, contextul, se pot schimba. Chiar și tu te poți schimba, până mâine!

"Aș face atât de multe alte lucruri, dacă nu aș fi așa stresat."

"Mi-ar plăcea să am o sănătate mai bună, dar sunt prea obosit/ă seara, pentru a mă apuca de sport."

"Aș vrea să petrec mai mult timp alături de cei dragi, dar obligațiile profesionale nu-mi permit."

"Aș vrea să încep o relație, dar nu am timp."

"M-am îngrășat și nu mă simt bine, dar nu am energie să mă țin de o dietă."

"Îmi doresc un week-end doar pentru mine, din păcate nu reușesc să rezolv tot ce se așteaptă, din jur, de la mine, nu apuc să plec."

- sunt doar câteva din răspunsurile frecvente pe care le aud la întrebarea: "Ce mai faci?"

Explorând în amănunt stările de fapt pe care le descriu persoanele din exemplele anterioare, reiese foarte repede un element comun: supraaglomerarea, care se manifestă prin:

Prea multe lucruri de făcut în paralel Termene strânse Dificultate în a delega (nu avem cui, sau necesită mai mult timp și efort a delega decât a rezolva noi) Grad mare de incertitudine (rezultatele task-urilor noastre îi afectează și pe alții, în moduri pe care le putem cu dificultate estima, sau controla) Solicitări care continuă să apară, din extern (de la manageri, colegi, prieteni, familie, etc), mai rapid decât reușim să le abordăm/rezolvăm.

 Toți acești factori externi de presiune, combinați, la nivel personal, cu factori de presiune internă, cum ar fi:

• Simțul responsabilității față de rezultatele și acțiunile noastre
• Convingerea că trebuie să facem toate aceste lucruri, că nu ne putem deroga de niciunele dintre ele, că am dezamăgi pe X și pe Y, sau chiar pe noi înșine, dacă nu ne-am îndeplini toate responsabilitățile 
• Așteptarea sau teama - deseori nejustificate - că pot fi consecințe grave, dacă nu rezolvăm corect task-urile pe care le avem: la job, față de partenerul de viață, față de familie, față de prieteni, față de cercurile sociale în care trăim, față de societate, în general
• Părerea (sau, mai degrabă, senzația) că, dacă eșuăm, nu vom reuși să gestionăm consecințele eșecului
• Determinarea de a ne descurca singuri, fără a căuta, la rândul nostru, ajutor pentru unele din probleme, acolo unde există ajutor de specialitate, competent și eficient

generează acele răspunsuri pe care le-am parafrazat la început, răspunsuri care, de altfel, sunt oneste și reflectă cu grad mare de realism conceptul de stress, ca stil de viață, concept la care aderă - mai mult sau mai puțin conștient - multe persoane de succes din jurul nostru, poate chiar și tu însuți!

Stress-ul ca stil de viață este problematic, pe termen scurt, mediu și lung. Ce ne ajută să trecem cu vederea acest fapt este tocmai adeziunea pe care... deja ne-am dat-o pentru acest stil de viață. Credem, cu onestitate, că nu se poate altfel, că prețul succesului este tocmai acesta: stress-ul. Și că a schimba orice în stilul nostru de viață este dificil și riscant, pentru că... avem deja de făcut prea multe, unde să mai găsim loc pentru a schimba, pentru a începe să facem ceva diferit, ceva care să elimine din stress, ceva care să ne conducă mai degrabă către o zonă de echilibru?

Soluția este a elimina, în loc de a adăuga, responsabilități. A ne simplifica, în loc de a ne complica, viața. A renunța la ce nu aduce valoare, în loc de a începe noi lucruri, care să le repare pe cele pe care deja le facem, ineficient, cu consum prea mare de timp și de energie.

În istoria umanității, soluția simplificării a fost aplicată în numeroase ocazii, într-o varietate de domenii socio-economice. Unul din domeniile recente în care observăm aplicat acest principiu (deși nu suficient de des cât ar trebui, probabil) este medicina preventivă: "Via negativa", în locul "Via positiva"*. Dacă mergi la medic prezentând simptomele unei boli, medicul te sfătuiește, întâi, să încerci să renunți la obiceiurile care generează boala ale cărei simptome le prezinți, abia apoi, dacă nu funcționează suficient de rapid sau de eficient această abordare preventivă, medicul îți recomandă să iei medicamente pentru a rezolva.

În acest mod, renunțând, în timp util, la obiceiurile care pot cauza boala (fumat, consum de alcool, mâncat necontrolat/nesănătos/nedietetic, etc), îți acorzi șansa de a nu avea de tratat, pe viitor, consecințele acestor obiceiuri, când efectele lor s-au produs deja, iar tu ești deja afectat de o boală pentru care, la acest moment, ești obligat să iei medicamente, să parcurgi proceduri, pentru vindecare, varianta renunțării la "nevinovatele" obiceiuri (care, cumulate, în timp, au generat boala), nemaifiindu-ți accesibilă.

Cum se aplică "via negativa", în locul "via positiva", dacă scopul nostru este de a ne îmbunătăți viața, de a ne schimba stilul de viață bazat pe stress cu un stil de viață bazat pe echilibru? Iată câteva exemple:

Și dacă, citind situațiile de mai sus, și propunerile mele de a elimina din ceea ce faci deja, pentru a-ți simplifica viața, în loc să ți-o complici și mai mult, ai gândit, măcar o dată: "Da, sigur, asta NU este aplicabil la mine, pentru că... și pentru că... și pentru că...", te invit:

• să renunți la următoarele 5 minute, în care ai da curs gândului anterior, încercând să găsești argumentele cele mai convingătoare ("via negativa")
• să parcurgi următorul exercițiu de self-coaching ("via positiva")

1. Care este primul lucru care îți vine în minte, la care, dacă ai renunța, pe termen scurt, te-ai destresa, relaxa, chiar bucura, un pic?
2. La ce ai putea renunța, dintre activitățile planificate pentru mâine?
3. Ce ai vrea să nu mai faci, dintre activitățile planificate pentru săptămâna curentă?
4. Cu ce ai înlocui oricare dintre activitățile identificate anterior, dacă ai decide să nu le mai faci?
5. La ce activitate, din cele pe care le faci de obicei sau din obișnuință, ți-ar plăcea să renunți? 

 *Expresiile "via positiva" și "via negativa" provin din limba latină, și au fost folosite inițial pentru a desemna două abordări diferite ale spiritualității (mai precis, ale descrierii ideii de divinitate), abordarea afirmativă ("via positiva"), constând în descrierea tuturor atributelor divinității și abordarea negativă ("via negativa"), constând în descrierea a ce nu este divinitatea.

În cartea Antifragile, Nassim Nicholas Taleb extinde sfera semantică a celor două noțiuni, ca reprezentări metaforice ale principiilor adăugării și eliminării, sens în care au fost utilizate și în articolul curent.

"Nu am nevoie de coaching, consiliere, terapie, sau orice alt ajutor. Sunt perfect sănătos. Și încântat de viața mea. Nu îmi trebuie psiholog, pentru că nu e nimic wrong cu mine." ~ am auzit, nu o singură dată, și nu într-un singur context, de la persoane cu profesii diferite, cu personalități, atitudini de viață și rezultate personale dintre cele mai diverse.

Ca orice profesie tânără, coaching-ul implică multe contradicții. Atât pentru coachi, cât și pentru clienți. Există cam atâtea puncte de vedere diferite, metodologic vorbind, câte școli de coaching există, și câte instituții de certificare a coach-ilor există.

Înțeleg, deci, că este dezorientant pentru oricine, a-și clarifica: ce este, de fapt, această profesie, coaching? ce beneficii aduc serviciile unui coach? când te duci la un coach? Când ai o problemă? Când nu ai o problemă? de ce te-ai duce la un coach? Mai ales dacă, așa cum cred (măcar la nivel declarativ) foarte mulți dintre oameni, ești perfect sănătos și împăcat cu viața ta? Ca în orice profesie, există competență și amatorism, există abordări tradiționale și abordări creative, există eficiență și ineficiență.  Și, la fel ca în orice profesie, pentru a beneficia, ca și client, la maxim de rezultatele pe care le oferă profesia, sunt necesare câteva asumări și câteva observații atente asupra a ce înseamnă, și ce nu înseamnă coaching-ul, asupra a cum ne alegem coach-ul cu care să obținem rezultatele care ni se potrivesc, și, mai ales, a ce implică, și ce nu implică, din partea ta, ca și client, angajamentul de coaching (a contracta serviciile unui coach și a lucra cu acesta).

Iată mai jos 5 mituri (desigur, nefondate, bazate, aș afirma, pe fundalul lipsei unei informări corecte) despre coaching, și realitățile aferente:

1. Mitul "Coach-ul este psiholog, psihoterapeut sau psihiatru."

Coach-ul este, în primul rând, un specialist în lucrul cu oamenii, și, în al doilea rând, un specialist în managementul performanței individuale.

Aceste două arii mari de specializare implică următoarele arii de cunoștințe (pe care orice coach bun le-a studiat și le aplică):

Pentru specializarea în lucrul cu oamenii, coach-ul a învățat, aplică și transmite și clienților: Psihologie - psihologie pozitivistă, analiză tranzacțională, teorii ale dezvoltării adultului, teorii ale inteligențelor umane, neuroștiințe, etc. Modele ale relațiilor interumane - învățarea la adulți, teorii ale schimbării, teorii ale comunicării, managementul conflictelor, managementul tranzițiilor profesionale, managementul carierei, etc. Dezvoltare personală și spiritualitate - mecanisme ale motivării umane, practici de auto-ajutorare (Self-help), practici de relaxare, prezență acum-aici (mindfulness), etc. Pentru specializarea în managementul performanței individuale, coach-ul a învățat, aplică și transmite și clienților: Leadership - stabilire obiective, orientare către soluție, organizarea timpului, managementul stress-ului, managementul schimbării, managementul viziunii individuale, etc. Dinamica echipelor și a organizațiilor - relația individ-echipă, teorii culturale (cultura organizației, a echipei, și cultura individuală), integrarea individului în grup, echipă, companie, managementul performanței echipelor, dinamici ale responsabilității individuale și de grup, etc.

Așadar, coach-ul nu este un psiholog. Coach-ul cunoaște arii din psihologie, pe care le aplică, în armonie cu o mare gamă de alte arii de cunoștințe, pentru a îl ajuta pe client să își definească și atingă obiective personale sau profesionale.

2. Mitul: "Dacă lucrezi cu un coach, înseamnă că ai niște probleme (nu neapărat... psihice, dar niște probleme... grave... sigur ai!)."

Acest mit provine din tinerețea relativă a profesiei de coaching. La nivel de societate, uman nu suntem încă pregătiți să acceptăm că, în prezent, există acest profesionist, coach-ul, la care putem merge pentru asistență personală în orice domeniu al vieții noastre în care suntem conștienți că putem obține rezultate care vor îmbunătăți vizibil nu doar acel domeniu, ci, implicit, viața noastră, în ansamblu și a celor apropiați nouă (familie, prieteni, colegi). Coach-ul este unul din profesioniștii care are competența de a te ajuta să descoperi soluții pentru problemele tale, aplicând concepte de management al performanței individuale și de lucru cu oamenii. Faptul că soliciți ajutor unui coach (adică, apelezi la serviciile unui coach) este la fel cu a solicita ajutor de la un medic, de la un avocat, sau de la un preot (și exemplele pot continua, este vorba de acei specialiși pe un domeniu specific de expertiză). Poți primi acest ajutor preventiv (când faci coaching pentru echilibru, pentru evoluție personală), reparativ (când deja ai o problemă care necesită rezolvare în prezent), sau... niciodată, după cum alegi!

Coach-ul este unul dintre acei specialiști care te ajută să îmbunătățești ceea ce deja ai, să devii mai bun, chiar dacă ești deja bun. Coach-ul te asistă în a îți depăși limitele, în a găsi alternative mai bune decât cele pe care le-ai găsit deja, în a îți rezolva problemele sau în a îți echilibra viața. Nu pentru a repara cum faci în prezent, ci pentru a face mai bine!

3. Mitul: "Coach-ul este un soi de vrăjitor, care știe niște practici ciudate de wellness, spiritualitate, și altele de acest gen, și care vrea să te manipuleze."

Acest mit provine din zona gri a profesiei de coaching. Și eu am întâlnit persoane care se intitulau "coach" și care, în fapt, practicau o versiune proprie de... ceva (masaj cu pietre reiki, bioenergie, etc). Am întâlnit și persoane care practică profesii conexe coaching-ului (training, discurs motivațional, consultanță pe diferite zone de business, etc) și își prezintă, în portofoliul de servicii, și servicii de coaching, fără a marca o diferențiere, teoretică sau practică, între celelalte servicii, și serviciile de coaching. Înțeleg cum toate aceste manifestări sporesc incertitudinea clienților care ar vrea să încerce coaching, doar că nu sunt siguri dacă este ceea ce își doresc, de fapt. Cred că un mod câștigător de a evita zona gri despre care discutăm este, din partea clientului, de a testa competențele coach-ului, și de a evalua, în baza rezultatelor, dacă persoana respectivă este un coach profesionist sau, mai degrabă, practică sub formă de hobby, ceva care sună bine intitulat "coaching".  Întrebați, deci, coach-ul cu care vă gândiți să lucrați:

• Cu ce școală de coaching s-a format?
• Ce metode aplică?
• Ce știe despre managementul performanței individuale și despre lucrul cu oamenii?
• Cu ce gen de clienți obține cele mai bune rezultate?

4. Mitul: "Coach-ul este un atotștiutor, la care mergi și-ți povestești problemele, iar el, cu toată puterea lui, îți dă soluțiile și te sprijină emoțional pentru a le aplica, ba chiar rezolvă el în locul tău problemele, dacă sunt prea grele pentru tine."

Acesta este unul din punctele în care coach-ul lucrează diferit față de medic, avocat, și, în general, față de consultanții cu care lucrăm pentru a primi de la aceștia soluțiile. Coach-ul nu dă soluții, coach-ul lucrează împreună cu clientul la găsirea, de către client, a soluțiilor prin care obiectivele clientului să fie atinse. Coach-ul îl ajută pe client să înțeleagă, la momentul prezent, obiectivul sau problema pe care clientul a adus-o, apoi îl susține pe client în a explora spațiul soluțiilor, apoi îl motivează pe client în a alege ce se potrivește cel mai bine, apoi trece la următoarea problemă. Coach-ul nu etichetează cu "bine-rău" realitatea clientului, oricât de plină de probleme sau complicată pare aceasta. Coach-ul nu îl judecă pe client, ci creează, împreună cu clientul, și în interesul clientului, un spațiu sigur în care clientul își observă, ca în oglindă, atitudinea, problemele, pe sine însuși și pe cei din jur.  Coach-ul susține obiectivele clientului și acțiunile acestuia, în mod activ, orientat către viitor și către ce se poate face, nu orientat către trecut, către simplă înțelegere empatică a dificultăților clientului sau a motivațiilor acestora pentru ce nu a reușit să facă, ce nu a funcționat.

Coach-ul nu este un consultant. Coach-ul este un partener, care te provoacă să ieși din zona de confort, te susține în a face asta, te ajută să înțelegi, fără a te eticheta sau judeca, ce faci și pentru care motivații, te apreciază când reușești și te provoacă să ridici ștacheta, imediat ce ai atins obiectivele anterioare.

5. Mitul: "Coaching-ul este despre a te simți bine, nu despre a avea rezultate. Eu deja mă simt bine."

Coaching-ul este un proces orientat către a atinge anumite obiective, personale sau profesionale, ale clientului. Deci coaching-ul în sine se focusează pe obținerea rezultatelor propuse, sub forma obiectivelor. Coaching-ul este, de asemenea, parteneriatul între coach și client, care duce la obținerea acelor rezultate. Ca orice relație, acest parteneriat poate fi văzut ca o călătorie. Ca orice călătorie, ea poate fi uneori plăcută, uneori plină de provocări, uneori riscantă. Scopul călătoriei este obținerea rezultatelor. Dar nimic nu oprește călătoria din a fi și plăcută, ori de câte ori este posibil.  Mai mult decât atât, coach-ul este un bun ascultător, dar scopul coaching-ului nu este acela de a se simți clientul înțeles, pe parcursul sesiunilor de coaching, și atât. Coach-ul nu reprezintă umărul pe care clientul își descarcă nemulțumirile. Scopul coaching-ului este ca, fiind înțeles, clientul să își descopere, împreună cu coach-ul, folosind resursele pe care parteneriatul le construiește, soluțiile către obiectivele propuse.

Coaching-ul este călătoria către obținerea unor rezultate. Cu cât clientul devine mai armonios, mai echilibrat în viața sa, în ansamblu, cu atât călătoria de coaching devine mai plăcută, și obiectivele clientului, mai ușor de atins. Coaching-ul înseamnă a te simți bine în timp ce te străduiești să atingi obiectivele și rezultatele propuse!

În concluzie, a lucra cu un coach înseamnă, pentru tine, client, a accepta provocarea de a îti depăşi propriile limite, ceea ce implică a te controla pe tine însuti, astfel încât să poti învinge persoana care eşti în prezent, şi care vrea să continue să fie, pentru a face loc unei noi persoane, mai bună, mai evoluată, mai armonioasă: noul tu.

Dezamăgirea este unul din sentimentele negative despre care oamenilor le place să discute. Astfel că am decis să-l analizez, cu scopul de a aduce în discuție cum am putea să reacționăm ulterior dezamăgirii: 

• Pentru a ne înțelege și gestiona gândurile, sentimentele și acțiunile, 
• cu minim consum de timp, energie și negativitate,
• și distrugând cât mai puțin posibil relația care a generat dezamăgirea. 

De ce credeți că auzim frecvent povești despre dezamăgiri? 

Probabil că nu din cauză că dezamăgirea este, în vreun fel, unul din sentimentele negative cele mai frecvente (probabil nici nu ar fi posibil un top al sentimentelor negative, după frecvența apariției lor), ci, mai degrabă, din cauză că este mai ușor să vorbim despre dezamăgire, decât despre alte sentimente negative, cum ar fi tristețea, enervarea, frica, supărarea, rușinea, dezgustul.

De ce ne este mai ușor să vorbim despre dezamăgire, comparativ cu alte sentimente negative?

Poate pentru că dezamăgirea, prin însăși esența ei, implică întotdeauna și o culpă a altcuiva, a persoanei care ne-a dezamăgit, astfel că a descrie situația care a dus la sentimentul în cauză este o bună oportunitate de a ne deroga de responsabilitatea proprie și de a dezbate, detaliat, responsabilitatea persoanei care ne-a “provocat” dezamăgirea.

Dacă suntem și buni povestitori și avem un pic de asertivitate, probabil reușim chiar să ne găsim aliați, atunci când povestim despre dezamăgirile prin care am trecut, ceea ce ne confirmă, retroactiv, că am avut dreptate să ne simțim dezamăgiți și să reacționăm cum am făcut-o… În realitate, însă, efectul pe care îl obținem asupra noastră atunci când spunem altcuiva o poveste convingătoare despre dezamăgirile noastre este că reușim să creăm un triunghi dramatic stabil, cu noi în rolul de Victimă, și cu interlocutorul trecând glorios de la Salvator la Persecutor. Deci nu este prea productiv, nici pentru noi, nici pentru interlocutori, să ne abordăm dezamăgirile ca subiecte picante de conversație, chiar dacă ne este foarte la îndemână, adesea, să acționăm exact astfel.

“Am reacționat așa pentru că el a ridicat tonul, și nu mă așteptam.”, ”Cum a putut să facă asta?”, “Eu îmi vedeam de treaba mea, când ea, din senin, a făcut ceva care m-a surprins total…”

De câte ori ți s-a întâmplat să fii invitat/ă într-o discuție care începea cu replicile de mai sus, sau cu altele similare? De câte ori ți s-a întâmplat să fii chiar tu persoana care inițiază o discuție cu una din replicile de mai sus, sau similare?

Ce urmează este o descriere a unei succesiuni de fapte, care, de cele mai multe ori, îl prezintă pe povestitor în postura de a fi fost, cumva, dezamăgit, de prestația, acțiunile, gândurile sau sentimentele altor oameni.

Scena și personajele diferă. Că e vorba de ceva romantic/afectiv, sau de ceva banal/cotidian, sau de ceva de la muncă/mediu profesional, sau din comunitate/presă/politică, sau din grupul de prieteni, sau din familie, poveștile despre dezamăgiri au 4 elemente comune:

• Dezamăgitul 
• Dezamăgitorul 
• Așteptarea neîndeplinită 
• Sentimentul negativ de dezamăgire, cu care „rămâne” dezamăgitul

Nu îmi propun să explic mecanismele psihologice ale generării sentimentului de dezamăgire. Dacă vrei să afli cum ai ajuns în situația respectivă, cum “s-a generat” dezamăgirea, și, mai ales, ce poți să faci pe viitor pentru a te feri de situații similare, recomand 2 opțiuni:

• Citești cartea “Games People Play” a lui Eric Berne, pentru a studia pe cont propriu jocurile psihologice. Orice dezamăgire are la bază un joc. Cu cât e mai amplă dezamăgirea, cu atât mai complexe și de durată sunt jocurile pe care cei doi participanți la relația de dezamăgire și le-au asumat unul față de celălalt, în timp, mai mult sau mai puțin conștient. 
• Apelezi la un coach, care te ajută să înțelegi, în baza întâmplărilor pe care le-ai trăit deja, care a fost rolul tău, care al celuilalt, și cum poți acționa altfel, în prezent, pentru a te proteja de dezamăgiri și a îți îmbunătăți relațiile, aducând în acestea mai mult timp pentru sentimente și interacțiuni autentice, în detrimentul jocurilor care, dincolo de tot consumul emoțional pe care ți-l generează, se și termină, întotdeauna, cu ambii participanți pierzând.

Găsești mai jos un set simplu de întrebări, cu ajutorul cărora poți să faci self-coaching (coaching cu tine însuți).

Te invit să încerci, data viitoare când îți dorești să te concentrezi pe o dezamăgire pe care ai trăit-o, să parcurgi întrebările următoare, la care să îți răspunzi cu cât mai multă sinceritate:

1. Consideri că ai fost dezamăgitul, sau dezamăgitorul?
2. Care au fost așteptările tale, de la celălalt și de la relație?
3. Care crezi că au fost așteptările celuilalt?
4. Cum ai verificat alinierea între așteptările tale și ale celuilalt de la relație?
5. Cum ai abordat situația după ce ți-ai dat seama că nu ți s-au îndeplinit așteptările?
6. În prezent, ce părere, atitudine și sentimente crezi că are, față de tine, persoana cealaltă implicată în dezamăgire?
7. Ce părere, atitudine și sentimente ai tu, în prezent, față de persoana cealaltă?
8. Care apreciezi că a fost contribuția ta, la crearea situației dezamăgitoare?
9. Care apreciezi că a fost contribuția celuilalt?
10. Ce deschidere ai avea, în prezent, către a clarifica, împreună cu celălalt, dezamăgirea?

Dacă nu îți este clar ce acțiuni rezultă din răspunsurile la care ai ajuns, sau cum poți folosi aceste răspunsuri, încearcă să lucrezi cu un coach. Self-coaching-ul este o abilitate care se învață ușor, după ce lucrezi un pic cu un coach profi și care ți se potrivește.

Tocmai am terminat de lecturat "Arta de a călători" a lui Alain de Botton. O idee care mi-a rămas, și la care vă invit să vă gândiți, este:

Cum păstrăm cu noi frumusețea locurilor prin care am trecut și a momentelor pe care le-am trăit?

Autorul propune un răspuns interesant, unul care referă și abordarea umană față de timp, despre care am vorbit într-un articol anterior, Timpul liniar și timpul circular. În viziunea autorului, frumusețea este percepută ca și fenomen efemer, tranzitoriu, ceea ce îi determină adesea pe oameni să încerce să păstreze, să posede, să devină stăpâni, cumva, pe acele situații etichetate ca "frumusețe", fie că este vorba despre o perioadă frumoasă din viață, un loc frumos, descoperit, sau orice moment, aparent nesemnificativ, non-magnific (culorile unei zile de toamnă, liniștea unui peisaj, armonia subtilă a unei întâlniri cu oameni dragi,...), însă perceput de unii din noi ca frumos. Ce facem cu toată acestă frumusețe? O trăim (hopefully), apoi ne îndepărtăm, în mod firesc, de prezentul în care am experimentat-o, și... ni se pare că o pierdem, ceea ce ne provoacă tristețe, nostalgie, melancolie, regret, și, subsecvent, dorința de mai mult, dorința de a lua cumva cu noi, de a păstra, ceea ce am gândit, făcut, simțit, cât am avut acces la respectiva formă de frumusețe. Problemele apar atunci când ne dăm seama că nu prea reușim să ținem cu noi toată acea pozitivitate, energie, stare de bine, pe care am asociat-o frumuseții. Ceea ce ne face și mai reticenți, pe viitor, în situații similare, la a fi receptivi sau impresionați, pentru că deja ne așteptăm că, oricât de frumos ni se pare că ar fi ceva, va trece, așa că mai bine nu ne entuziasmăm, nu ne sensibilizăm, nu ne lăsăm convinși de că ar fi cumva frumos acel ceva. Pentru că oricum vom pierde... timpul (liniar :D) ștergând în general toate culorile, mai ales pe cele luminoase...

Vă sună cunoscută raționalizarea din paragraful anterior? De câte ori vi s-a întâmplat să priviți în urmă, cumva negativi, către ceva ce, cândva, vi se păruse că era frumos? Cum reacționați? Căutati pozele din acele vremuri? Încercați să luați legătura cu oamenii de atunci? Sau vă negativați pur și simplu, și alegeți să vă vedeți de viața prezentă, și să închideți, mai degrabă speriați, cutia Pandorei - a amintirii frumuseții respective - care în prezent nu vă mai aparține?

Cum vi s-ar părea, însă, ideea de a încerca să înțelegeți ce anume ați perceput ca frumusețe (ce anume v-a plăcut? de ce v-a plăcut?), și, prin conștientizare, să acceptați frumusețea respectivă ca făcând parte din voi (cei care ați trăit-o)? Fragmentele de viață sunt frumoase nu doar prin ele însele, ci și datorită faptului că voi, observatorii lor, asociați ceva din esența lor cu frumusețea. A observa nu doar că vă place un fragment de viață, ci și de ce vă place, poate însemna a integra respectiva frumusețe în conștiința voastră activă. Iar ceea ce conștientizăm, păstrăm cu noi, indiferent de timpul care trece. Frumusețea conștientizată este mai mult decât simpla frumusețe. Frumusețea conștientizată este cunoaștere. 

A înțelege este sinonim cu a conștientiza. 

A conștientiza produce a cunoaște.

A cunoaște poate să ducă la a accepta.

A accepta poate să ducă la a integra în prezent orice. Despre acceptare am scris înainte.

Dintre orașele pe care le cunosc, cele mai multe mi-au rămas în minte printr-o declarație de personalitate. Viena - putere și maiestuozitate, Paris - respect pentru trecut și cafenele chic, Berlin - contrast și renaștere, Stockholm - supraviețuiește cine poate, Londra - conformism, Salzburg - Grossglockner Hochalpenstrasse, și lista ar putea continua. Doar câteva orașe mi-au transmis mai mult decât un motto. Unul dintre ele este Praga, mai precis Konopiste, un castel situat în apropiere, în care am petrecut, cândva, o întreagă zi, și pe care l-aș revizita oricând, chiar dacă deja am văzut tot ce se poate vizita, din perspectivă turistică. Ce anume, oare, mi s-a părut atât de frumos în acea excursie de o zi pe lângă Praga, de am reținut, din multitudinea de castele vizitate prin diferite părți de lume, tocmai castelul Konopiste, ca simbol de frumusețe aparte, mai interesant chiar decât Neuschwanstein, Versailles, Fontainebleau, Drottningholm, Leeds sau Hever?
	Konopiste este un castel în stil baroc, în care au trăit câțiva ani arhiducele Franz Ferdinand al Austriei și soția acestuia, Sophia. Este vorba despre acel arhiduce a cărui asasinare la Sarajevo a constituit pretextul pentru primul război mondial, și asta știam când am vizitat castelul. Ce nu știam și am aflat pe parcursul zilei petrecute în castel este că Franz Ferdinand însuși era un personaj interesant, oarecum rebel și, cu siguranță, capabil să își trăiască viața dincolo de limitele pe care apartenența la dinastia Habsburgă i le impunea! Pasionat de călătorii în ținuturi exotice și de vânătoare, își decorase în castel un întreg hol cu trofee de vânătoare și își expusese tot soiul de obiecte adunate în timpul călătoriilor prin castel. Filmul Iluzionistul (The Illusionist) a folosit pentru unele scene castelul Konopiste, inclusiv marele hol de vânătoare și biroul personal al arhiducelui.   Căsătoria cu Sophia a fost morganatică, Sofia făcând parte dintr-o familie de rang inferior, ceea ce a atras, pentru Franz Ferdinand, după ani de opoziție din partea familiei și a împăratului Franz Iosef, ani în care relația celor doi fusese ținută secretă, permisiunea de a se căsători doar cu condiția că atât soția, cât și copiii, nu vor moșteni tronul sau numele de Habsburg și nu vor avea dreptul la niciunul dintre privilegiile familiei regale.
Cu toată drama care le înconjurase viața de familie în perioada în care au locuit în Konopiste, Franz Ferdinand și Sophia au creat și transmis posterității un loc pe cât de controversat, pe atât de pitoresc și plin de viață, lipsit de răceala castelelor clasice ale regalității occidentale. Plimbarea prin castel, parcurgând toate cele 3 tururi ghidate, dinspre camerele oficiale către camerele private ale familiei, și apoi, plimbarea prin grădini, mi-au părut ca o călătorie plină de afecțiune, înapoi, în timp, pe vremea când tot domeniul respectiv constituia scena vieții de familie pe cât de contrară normelor protocolare, sociale și politice ale contextului istoric, pe atât de naturală, umană... frumoasă. Însuși drumul până la castel, din parcare, arăta ca o cărare desprinsă dintr-o pictură de toamnă, șerpuind ciudat în sus, către turnurile castelului, și transmițând o senzație clară de... pace. Grădinile prin care treceai până la clădirea principală, învăluite și ele de răcoarea prietenoasă a zilei blând ploioase, cu vânt ușor, păreau că întețesc suspansul. Câteva colonade rococo ascundeau poarta principală către curtea castelului, în care erai întâmpinat de ghidul care îți povestea opțiunile de vizitare, într-o engleză cu accente amuzante și consonantice de germană. Puteai și să savurezi o cafea în restaurantul amenajat în pivnița castelului, și în drum către acesta observai, fără să vrei, o sală unde se practica, sportiv, trasul cu arcul și încă vreo câteva jocuri zis de curte, mai degrabă, zic eu, de vânătoare.

 Nu te împiedici de prea mulți vizitatori, castelul nu se află pe traseele turistice tradiționale. Vă dați seama de ce?

Cu toate acestea, farmecul și sublimul acestui loc sunt, cred, vizibile și de durată, nu numai toamna. Cât curaj să ai să pui în secundar toate privilegiile cu care te-ai născut, în principal pentru a putea să-ți urmărești alegerea, în materie de iubire? Bănuiesc că aceasta este frumusețea pe care am remarcat-o eu, la Konopiste. Frumusețea curajului uman.