"We are our choices." ~Jean-Paul Sartre

De câte ori vi s-a întâmplat să ajungeți într-o situație în care, mai mult de nevoie decât prin opțiunea voastră, a trebuit să faceți niște alegeri, pe loc, având la dispoziție un minim insuficient de date, sau fiind mai degrabă în necunoștință de cauză, totuși fiind responsabilitatea voastră directă să faceți respectivele alegeri? Cât de "in charge" sunteți, în astfel de situații? Cum vă asigurați că, în ciuda constrângerii de timp și a datelor care vă lipsesc, luați niște decizii care să vă avantajeze, sau, măcar, să nu vă genereze alte probleme ulterioare? Cum gestionați contextul și elementele conexe situației, cum ar fi alți participanți și efectele alegerii: în privința voastră, dar și a celor din jur, care sunt afectați, direct sau indirect, de alegere?

Relatez o situație recentă, ca exemplu. Și vă invit să meditați la angajamentele pe care vi le asumați, cât și la modul în care vă ajută ceilalți, persoanele cu care interacționați în aceste situații, să luați deciziile optime. Cât de conștienți sunteți de opțiunile pe care le aveți? Cât de natural vă este să acceptați selectiv soluțiile care vi se propun, mai ales dacă acestea fie nu vă sunt clare, fie vă par, cumva, nu variantele cele mai profesioniste sau cele mai corecte pentru cazurile date?

Având un incident rutier fără alte daune decât barele din față ale mașinilor, cu o culpă clară și recunoscută de către unul din șoferi, am mers la Societatea de Asigurări unde avea RCA șoferul responsabil. Spre deosebire de alte incidente rutiere de același tip, Societatea de Asigurări s-a mișcat foarte rapid, deschizând dosarul de daună fără comentarii adiționale și fără a invoca variate inaplicabilități și excepții, așa încât să nu plătească ei despăgubirea, sau să limiteze cuantumul reparațiilor.

La recomandarea agentului care a constatat dauna, am ales să facem reparația la unul din service-urile partenere ale Societății de Asigurări, cu care aveau ei protocol de decontare directă (era, deci, opțiunea cea mai rapidă ca timp). La recepția service-ului respectiv, un domn ne întinde un tipizat, pe care scria "Cerere de despăgubire" și ne roagă să semnăm. 

"Păi, nu trebuie și completat formularul?" "Nu, dvs doar semnați, completăm noi pe urmă. Nu v-a făcut copie după acte colega mea?" Mă întreb eu, conex - deci domnul solicită să semnăm în blanc un formular. Oare domnul știe că nu e deloc corectă - juridic - o astfel de solicitare? "Nu, ne-a făcut copie după acte doar agentul constatator." "E bine și așa!" Mă întreb eu, conex - oare Societatea de Asigurări și Service-ul au un contract-cadru prin care au voie să își transmită între ei date personale? Că sunt totuși niște date personale copiile acelea pe care mi le cere agentul de constatare, și pe care și service-ul mi le poate cere, dar nu cred că are voie, conform legii, Societatea de Asigurări să dea mai departe copiile mele către service, sau invers...

Am completat cererea cu datele noastre, apoi am semnat-o și am înmânat-o domnului de la service. Domnul continuă:

"Ok acum, o să vă rog să îmi semnați un contract de mandat, prin care ne mandatați pe noi să vă reprezentăm în fața Asiguratorului."

Și ne întinde 3 foi, printate. Foile aveau, toate, același conținut. Conținutul reprezenta ultima pagină a contractului de mandat la care se referise domnul (pagina cu semnăturile), pe care o printase în triplu exemplar, fiindu-i necesar - conform lui - respectivul contract, în triplu exemplar.

"Aceasta este doar ultima pagină a contractului de mandat.", îi replic domnului, curioasă fiind să văd ce răspunde, dacă nu îi cer nimic concret.

"Da!", îmi răspunde domnul, vesel că... înțelesesem!

"Păi și celelalte pagini?", continui eu, înțelegând că încă nu ne înțelesesem.

"Mai sunt încă 4 pagini... Vreți să le citiți și pe acelea?", îmi replică domnul, oarecum surprins.

I-am răspuns că da, trebuie să le citesc și pe acelea, abia apoi pot semna, astfel că a rămas că va trimite pe mail tot contractul, și se va semna altă-dată, că oricum nu îi trebuia decât ulterior acest contract. Nu mi-a explicat nici de ce credea la început că îi trebuiau atunci, pe loc, cele 3 exemplare, nici de ce se răzgândise între timp. Probabil nu știa nici el, probabil acționase în baza unei proceduri, pe care nu o chestionase sau validase, juridic sau operațional. 

Problema, în această situație, este că domnul respectiv și colega dumnealui aplicau o procedură care nu numai că era not-ok, sub mai multe aspecte juridice, dar avea și potențialul de a cauza probleme ulterioare, lor, nouă, agentului constatator, și firmelor pe care le reprezentau ei și agentul. Nu chestionez intenția persoanelor implicate, și domnul și colega din service erau foarte simpatici! Doar că, fiind în situația de a rezolva niște probleme, care îi implicau pe mulți alți oameni, se expuneau și pe ei și pe clienți (noi eram practic clienții) unor riscuri pe care am dubii că le înțelegeau. Contractul de mandat nu este un simplu tipizat, este un contract prin care mandantul (noi, clienții) desemnează pe mandatar (în acest caz, service-ul), să acționeze, în numele și în interesul mandantului. Ce face mandatarul este opozabil mandantului (adică nu te poți plânge, ulterior, că ai semnat doar ultima pagină și că nu știu ce a făcut service-ul în locul tău, fără să te întrebe... bine, poți să te plângi, dar nu rezolvi decât plânsetul, că dreptul service-ului de a acționa în numele tău era descris, probabil, în celelalte pagini, sau, oricum, normele generale de mandat sunt descrise în codul civil).

Ce putem face, oricare dintre noi, ca și clienți, când ne intersectăm cu situații de genul celei de mai sus?

Nu zic, desigur, că ar trebui să ne sunăm avocatul oricând completăm un formular, sau oricând semnăm ceva. Genul acesta de situație, în care așa numita procedură a unui provider de produse sau servicii te pune pe tine, clientul, în poziția de a alege dacă accepți sau nu, fără a îți explica ce anume accepți, dar existând consecințe serioase, dacă accepți, consecințe pe care nu le poți pune pe seama "neștiinței", am întâlnit-o și mi-a fost relatată nu doar referitor la întâmplări cu consecințe juridice, ci și la simple activități de zi cu zi: mergi la medic, pentru o intervenție banală, ai o reacție adversă, medicul îți zice ulterior că e vina ta, că te-ai speriat, și ți-a crescut tensiunea (omite că nici măcar nu-ți măsurase tensiunea, înaintea intervenției)... te invită un amic la o chestie de networking, și te trezești într-un circuit mlm din care îți ia câteva ore să ieși, și mai ai de respins și telefoane ulterioare... și se mai și supără amicul... cumperi un serviciu, nu ești atent să verifici toate costurile aferente, afli la prima factură că mai erau și "extras", care sunt de plătit, și nu poți renunța imediat la ele, că era prevăzută o perioadă contractuală minimă...

Cred că o bună practică, de început, este să avem în vedere că, oricând, avem libertatea de a alege. Nu este obligatoriu să acceptăm ceva ce ni se propune. Nici dacă suntem supărați că am ajuns în situația respectivă, nici dacă suntem dezorientați sau oricum altfel, negativ, nici dacă sunt simpatici (sau oricum altfel, pozitiv) cei care propun acțiunea respectivă, nici de grija de a nu supăra, la rândul nostru, pe cineva, prin refuz, sau prin accept selectiv.

A conștientiza că orice propunere pe care o primim este o alegere, și că responsabilitatea alegerii este a noastră, indiferent de contextul în care facem alegerea, ne ajută, cred, la a ne obiectiva față de situație și la a trece într-un mod analitic, rațional, mod din care putem evalua cu oarecare obiectivism: situația, competența părților, calitatea soluției, efectele alegerii care ni se cere.

După ce ne obiectivăm și analizăm situația, explicându-ne poziția părților implicate, putem să și trecem la rezolvare. Respectiv, putem solicita ajutor de specialitate pentru situația în care ne găsim (în exemplul meu, contractul de mandat va fi validat juridic), putem amâna rezolvarea, dacă nu avem cum să ne ocupăm la momentul respectiv, putem delega rezolvarea, ș.a.m.d.

Pentru voi, ce reprezintă libertatea de a alege?

Managementul timpului sau managementul percepției asupra timpului?

Dacă aș realiza un top al celor mai frecvente răspunsuri pe care le primesc, în conversații profesionale sau personale, la întrebarea: “Ce te oprește să faci asta?” (unde “asta” reprezintă orice, de la lucruri mărunte, cotidiene, până la realizări majore și obiective individuale pe termen mediu-lung), motivația “Nu am timp” s-ar situa, cu certitudine, pe primul loc.

Așadar, managementul timpului impactează, direct, succesul pe care îl avem în a ne atinge obiectivele și, implicit, în a trăi armonios cu realizările pe care le avem? Și, dacă este așa, cum am putea să ne îmbunătățim vizibil abilitățile de a ne coordona timpul, așa încât să ne punem în valoare și să utilizăm, cât mai bine, beneficiile pe care “timpul” ni le poate aduce, dacă l-am avea suficient?

Cred că un bun punct de plecare pentru soluție este redefinirea sistemului de referință în care apreciem timpul. Sau, mai degrabă, extinderea acestuia, față de ceea ce folosim deja!

Ce este, de fapt, timpul pe care ne plângem că nu îl avem? Este o resursă? Este ceva ce putem avea, câștiga, pierde, controla? Este o percepție asupra unor alte resurse? Este un concept imaterial interesant, poate, pentru polemici filosofice, dar greu tangibil, material? Sau este cu totul altceva?

O căutare rapidă pe net o să ofere, oricui, o sumedenie de alternative. Vă invit să vă alocați 5 minute (să vedem de unde le găsiți…) pentru a schița un răspuns. Ce este timpul, în percepția voastră?

Există două viziuni complementare și, desigur, polar opuse, asupra noțiunii de timp: viziunea occidentală, conform căreia timpul este liniar, ca o săgeată dinspre trecut către viitor, și viziunea orientală, conform căreia timpul este circular, ciclic, fără început și sfârșit.

A explora cele două reprezentări, occidentală și orientală, pare filosofic, la o primă vedere. Dar… nu este! Sau, mă rog, poate fi, doar că rezultatul explorării este imediat aplicabil, în inițiativa de a ne extinde sistemul de referință în care apreciem timpul! Pentru că majoritatea problemelor pe care le avem, în managementul timpului în viziunea occidentală, derivă tocmai din negarea acelor etape și zone din viața noastră unde viziunea orientală ar fi mult mai potrivită, și chiar ar atenua semnificativ efectele negative ale timpului liniar!

Să vedem un pic, comparativ, care e legătura între timp, linii și cercuri. 

	Timp liniar	Timp circular
Unde se aplică?	În Europa, continentul american, și compatibil cu sistemele de drept romano-germanice și de common law.	În Asia, Africa, și compatibil cu sistemele de drept tradiționale-religioase.
Motto:	“You will never find time for anything. If you want time, you must make it.”  ― Charles Buxton	“Here we are, trapped in the amber of the moment. There is no why.”  ― Kurt Vonnegut
Momentele de timp relevante	Trecutul, prezentul și viitorul sunt tratate ca elemente de sine stătătoare, relevante în viețile oamenilor.	Prezentul, aici-acum, este considerat singurul element relevant în viețile oamenilor. Trecutul este referit doar prin prisma realizărilor care au efect în prezent. Viitorul este referit doar în măsura în care activitățile prezentului determină un anumit viitor.
Tranziția între momentele de timp relevante	Trecerile de la trecut, la prezent, de la prezent, la viitor, sunt marcate de relații cauzale (o acțiune/inacțiune determină un rezultat, totul se întâmplă cauză-efect).	Trecerile de la trecut, la prezent, și de la prezent, la viitor, au loc prin transformarea diferitelor momente prezente, aici-acum, în alte momente prezente, viitoare.
Managementul timpului	Controlul relațiilor cauzale (ce trebuie făcut în prezent, pentru a valorifica trecutul, în realizarea viitorului) este un element relevant în viețile oamenilor.	Controlul transformării prezentului, într-un alt prezent, este elementul relevant, de controlat în viețile oamenilor.
Puterea timpului	“You may delay, but time will not.” ―Benjamin Franklin	“Time is a created thing. To say 'I don't have time,' is like saying, 'I don't want to.” ―Lao Tzu
Relația între timp, succes și eșec	Succesul și eșecul sunt, deseori, asociate trecutului sau viitorului, ceea ce generează sentimente negative, în prezent (regret, tristețe, supărare, frustrare). Oamenii își justifică rezultatele (pozitive sau negative), prin invocarea unui moment de timp, trecut sau viitor, în detrimentul prezentului („Pe atunci, făceam… și era frumos… dar acum…”, “Când se va împlini cutare sau cutare condiție, va fi bine”, etc).	Succesul și eșecul sunt, deseori, asociate prezentului, și atitudinii persoanei, în prezent, ceea ce generează sentimente puternice (pozitive sau negative), față de prezent, și sentimente din zona indiferenței sau a ignorării, față de trecut și viitor. Oamenii își prezintă rezultatele, în prezent, accentuând ceea ce este vizibil, aici-acum, și amintesc de trecut sau referă viitorul doar tangențial față de momentul prezent, prin indicarea legăturii cu prezentul, dacă acesta există (“Acum fac… și după ce voi face timp de… asta… urmează să fac…”).
Problemele în managementul timpului	Occidentalii au dificultăți în a valorifica prezentul aici-acum, și pun accent pe trecut și pe viitor.	Orientalii au dificultăți în a valorifica trecutul (care nu mai există) și a planifica viitorul (care nu există încă), în schimb se concentrează foarte mult pe a valorifica momentul prezent.
Condiționările impuse de timp	Există termene stricte, a căror nerespectare atrage, deseori, sancțiuni.	Există termene orientative, sub formă de intervale de timp, a căror nerespectare atrage doar imposibilitatea persoanei de a beneficia de ce era disponibil în intervalul de timp respectiv, deseori fără a atrage sancțiuni.
Calitățile personale pozitive, în raport cu timpul	Calitățile personale conexe respectării termenelor (punctualitate, planificare) sunt apreciate ca pozitive (contează să ajungi la timp).	Calitățile personale conexe trăirii intense a momentului prezent sunt apreciate ca pozitive (contează mai puțin că nu ai ajuns la timp, acum, că ești aici, contează ce atitudine vei avea).
Disciplinele promovate, pentru utilizarea mai eficientă a timpului	Sunt promovate discipline de dezvoltare personală pentru controlul trecutului: Terapie, cadre de referință psihologice pentru integrarea trecutului în prezent Analiza datelor istorice (trecute), pentru a formula concluzii despre prezent … și viitorului: Planificare, estimare, previziune, modelarea viitorului  Managementul riscurilor  …	Sunt promovate discipline de dezvoltare personală pentru maximizarea prezentului:  Mindfulness (trăire acum-aici)  Pozitivitate  Cadre de referință bazate pe acceptare, pentru integrarea evenimentelor negative în viața personală  Practici ale echilibrului între perechi de contrarii (work-life, efort-relaxare, dinamism-statică, …)  Practici de bunăstare personală, care adresează minte-trup-suflet (practici sportive, practici spirituale)  …

Nu e necesar să accentuăm că mediul profesional românesc aplică sistemul timpului liniar, la fel ca și majoritatea culturilor vest-europene. Implicit, managementul timpului, pe care îl facem pentru a avea succes în profesie, aici, este de multe ori, strict, tensionat, procedurizat, cu termene și cu sancțiuni pentru neîncadrarea în acestea.

Implicit, performanța profesională necesită dobândirea și aprofundarea de abilități și aptitudini conexe disciplinelor de dezvoltare personală pentru control al trecutului și viitorului. Trebuie să devenim buni planificatori, să știm să gestionăm riscurile, să putem analiza informațiile trecute pentru predicția viitorului, etc.

Altfel zis, a fi performanți profesional, într-un mediu care aplică timpul liniar, cum este și cel local, necesită a fi capabili să controlăm trecutul și viitorul. Ceea ce ne generează un dezavantaj foarte mare față de prezent, pe care nu prea îl trăim acum-aici. De fapt, nici nu prea observăm, de multe ori, prezentul, fiind foarte prinși în a capta trecutul și a fugi către viitor.

Care ar fi soluțiile?

Pentru început, a conștientiza faptul că niciun mediu și nicio percepție asupra timpului nu ne sunt impuse, fără acordul nostru. Ceea ce înseamnă că nu ne oprește nimic din a fi performanți profesional, gestionând eficient timpul liniar, așa cum cer exigențele mediului profesional, și din a deveni performanți, în afara profesiei, învățând să aplicăm timpul circular!		Un al doilea pas ar putea fi să aducem beneficiile timpului circular și în mediul nostru profesional, după ce am învățat să îl utilizăm. Ce ne oprește din a ajunge la timp la ședințe (timp liniar, focus pe termene) și a conduce ședințele respective astfel încât toți participanții să se simtă confortabil, apreciați, ascultați (timp liniar, focus pe prezent), iar întreaga experiență a ședinței să fie una pozitivă, în care chiar și extremele sunt acceptate?
Și un al treilea pas ar putea fi să trecem către echilibrul între timpul liniar și cel circular, și să integrăm în viața noastră, întreagă, fără delimitare între profesional și personal, avantajele ambelor reprezentări ale timpului. A îmbina planificarea timpului liniar, cu trăirea pozitivă, aici-acum, a timpului circular, sau a îmbina analiza datelor trecutului cu practici ale echilibrului între perechi de contrarii, sau a îmbina terapia pentru un trecut nu neapărat fericit, cu cadre de referință bazate pe acceptare sau cu practici de bunăstare personală… iată cum ar putea conviețui, armonios, elementele progresive din ambele viziuni asupra timpului!

Și, dacă v-ați regăsit în vreuna dintre invitațiile la a schimba ceva în percepția voastră asupra timpului, sau în managementul timpului, vă invit să faceți primul pas, acela de a acționa către schimbarea pe care o intuiți, acum-aici. Pentru că, așa cum spunea Papa Ioan Paul al-II-lea: 

"The future starts today, not tomorrow."

Pe calea către cunoaștere și evoluție personală, cel mai mare potențial de creștere îl găsim, mai degrabă, în contradicții și diferențe față de ceea ce cunoaștem deja, decât în aprofundarea acelor idei și principii care ne sunt deja familiare, obișnuite, și după care acționăm în prezent. Câtă vreme ceea ce cunoaștem deja ne dă stabilitate, ceea ce primim nou și diferit ne dă noi orizonturi, perspective. Dacă și integrăm în sistemul nostru de valori, acolo unde se potrivesc, aceste noi perspective, probabil că am făcut încă un pas, către înțelepciune.

Am vizitat India din dorința de a explora modul de viață asiatic. Am întâlnit aici o diversitate atât de mare de abordări încât, fără a intenționa să minimizez importanța stilului de viață și a valorilor vestice, promovate majoritar în Europa și Statele Unite, totemuri ale civilizației, cred că Orientul ne poate învăța foarte multe.

Iată lista scurtă a ideilor pe care mi le-a dat, la prima întâlnire, India:

1. Haosul funcționează, dacă fiecare individ participant la haos își urmărește propriul scop. Reguli sunt, doar că sunt orientative. Și toată lumea respectă acest fapt, ceea ce evită eficient conflictele.
Akhshardam, templu hindus, combinație unică de spiritualitate, arhitectură hindusă și cultură. Niște arcade, decorative, pe malul unor piscine care înconjoară templul. În arcade, grupulețe de 2-3 persoane, stau comod, se relaxează. Timpul pare că stă pe loc, pentru ei. Fluieră la un moment dat 2 paznici, timpul brusc se grăbește, se golesc arcadele. Merg paznicii până la arcade, apoi se întorc și se duc în altă parte. Arcadele se populează, imediat, cu vizitatori… Timpul s-a oprit, din nou, în loc… Taj Mahal,  Ai voie să faci poze doar de la poarta principală. Dar poți să faci și mai încolo, doar că nu chiar în direcția paznicilor. Se întâmplă să fie un paznic amplasat ciudat, fix unde vor niște turiști să facă poze. Paznicul fluieră, turiștii îi fac semn să iasă din poză. Paznicul iese din poză, turiștii fac poza, paznicul fluieră din nou, turiștii salută și își continua explorarea.
	Complexul funerar al lui Humayun, arhitectură mogulă, primul loc pe care l-am vizitat. Exotic față de Occident, te poți urca pe ziduri! Ceea ce am și făcut. Ajung la o poartă, erau trepte către un etaj mai sus. Am văzut ceva scris în hindi, am urcat. De pe platformă, încă un set de trepte. Mai abrupte, nu păreau foarte circulate, dar duceau tocmai în vârf. Cum să nu urc? Ajung pe platformă, admir priveliștea. De jur împrejur, printre palmieri, se vedeau domurile mausoleelor din complex, un minaret în depărtare. Beautiful Delhi! Inspiring! Mă întreb către ce direcție să fac poză, ca să surprind cât mai fidel senzația de spațiu, deschis, fără limite. Aud un fluier. Ignor, continui să admir. Fluieratul continuă, observ un paznic care se îndrepta spre mine. Cobor de pe poartă, paznicul îmi zice precipitat în engleză: No entry! Big fine! Not allowed! Îi arăt pe unde am urcat, întreb unde scrie no entry, îmi arată ce văzusem și eu scris în hindi. Îi zic că nu știu hindi, că I am sorry, văd că tace. Deci… plec mai departe!
2. În atingerea propriului scop, vei avea nevoie să colaborezi cu alții, deci fii deschis și zâmbitor, toată lumea poate să câștige în același timp.
Primul contact cu India îl faci prin trafic. Și aceasta este și primul șoc cultural. Aici circulă pe aceleași străzi, concomitent, pe câte 8-10 benzi, camioane, autobuze, mașini, motoricșe (vehicul motorizat pe 3 roți), ricșe (biciclete cu cabină pentru pasageri), motoare, biciclete și pietoni. Cine se grăbește, claxonează. Nimeni nu se dă la o parte, la claxon, doar că, atunci când se aude claxon, cine a claxonat accelerează, claxonatul își ține direcția. Și nu se ciocnesc. Sensul de circulație este, în principiu, pe stânga. Cu excepția a 80% din cazuri, când este aglomerat, contrasensul devenind o bună soluție de deblocare a traficului. Am văzut intersecții blocate pentru 1 minut de trafic din toate sensurile, genul de situație pentru care la noi aștepți 2 ore, să vină Poliția să deblocheze. Aici, în aceste situații, se pornește o mișcare browniană ad-hoc, câteva vehicule mici o iau cumva pe contrasens (sau pe marginea drumului, trotuare și pe maidan la nevoie), altele trec pe unde au eliberat primele, și… ca prin miracol, se fluidizează traficul, din nou.
Semaforul roșu este mai degrabă decorativ. Dacă este aglomerat, nu contează, că oricum nu ai unde te grăbi. Dacă nu e aglomerat, nu contează, că oricum dacă vine cineva din sensul pe care îl tai, te ocolește. Filosofia traficului formulată de ghidul din Agra: “Three things you need to drive in India: good luck, good brake and good horn!”.
3. Întâi oferă, apoi cere ce ți se pare că merită serviciul oferit. Asigură-te că ai explicat clar ce oferi, și ce recompensă dorești. Riscul vieții ține de tine și de karma. Tu încearcă, persistă, mai încearcă o dată, mai persistă. Dacă iese acum, aici, mulțumește. Dacă nu iese acum, aici… karma, treci mai departe, revii mâine sau mai târziu și încerci din nou. Nu ține supărare, e bad karma. Și nu te opri niciodată, persistența e cheie.
	Grădinile Lodhi, parc contemporan printre care sunt strecurate alte câteva mausolee, ale unei alte dinastii mogule, locație ideală de odihnă, după o oră petrecută prin trafic și după câteva runde de negocieri prin Old Delhi. Liniște, pace, păsărele, palmieri, arbori exotici. Firesc, urc să vizitez și mausoleele. Mă abordează un domn, mă întreabă dacă am văzut “the blue tiles of the dome”. Îi răspund că nu. Mi le arată și începe să îmi povestescă despre istoria Indiei, arhitectura mogulă formată din arcada islamică și lotusul hindu, ocupația britanică. Îmi și arată locurile din mausoleu de unde se fac poze artistice, prin arcadele aliniate între mausoleul în care mă găseam și cel din față. Îi mulțumesc și dau să plec. Îmi zice că ghizii de la intrarea în grădini, cei autorizați, costă 400, 300, 200, rupii! Dar lui pot să îi dau cât vreau eu… :) mă prefac că nu am înțeles, și plec. Mă strigă, “Ma’am, ma’am, one more picture here, this is good spot!” Mă întorc, fac poza. “Ma’am, you pay me how much you want?” și repetă povestea cu ghizii autorizați. Îi dau 50 rupii, îmi zice că e foarte puțin, îi răspund să stea liniștit, că știu cum sunt prețurile în India. Se relaxează, îmi zâmbește, și-mi mulțumește!
4. Totul este negociabil. Absolut totul. De asemenea, totul este posibil. Oricând cineva cere ceva, acel lucru este posibil. Depinde doar de abilitatea părților de a se înțelege asupra condițiilor.
Old Delhi, sau centrul istoric al capitalei, al-7-lea oraș construit de Shah Jahan, și care a fost multă vreme capitala Imperiului Mogul, este un amalgam care asaltează toate simțurile de culori, sunete, oameni, trafic, vânzători ambulanți, bazare, turiști, mișcare în toate direcțiile, clădiri, locașuri de cult și orice altceva. Ideal este de vizitat după ce te-ai acomodat un pic cu cultura locală și extremele ei, altfel riști să nu înțelegi ce se întâmplă, și unde se grăbește, totuși, toată lumea și… poți rata farmecul locului! Chowdni Bazaar , unul din locurile elegante de cumpărături. Primești ceai din partea casei, cât ți se prezintă portofoliul. Nu e nevoie să te agiți să cauți locul. Doar iei o ricșă să faci turul centrului vechi, șoferul (adică biciclistul) te va opri din proprie inițiativă în bazar. Mie mi-a părut lucky karma oprirea la bazar, pentru că voiam să îmi cumpăr o rochie punjabi, pe care să o port la o petrecere indiană la care urma să merg vineri seara! Din păcate aveau doar de la numărul 40 în sus, și eu vroiam să o port și în țară… “No problem, Ma’am, we take measurements, make it to your liking!”, “Do not have the time” (mai aveam ceva treburi, deja întârziasem), “5 minutes, Ma’am, dress ready!”. Și chiar a rezolvat în 5 minute, trezindu-mi un pic de ironie la adresa câtorva magazine elegante de la noi, unde durează o săptămână retușul…
	Mâncarea de aici este, într-adevăr, foarte picantă. Eu nu mănânc picant, și asta mă preocupa oarecum. Din cei aproximativ 20 de chelneri de la restaurantul hotelului, o parte au aflat de preferințele mele culinare în prima zi, ceilalți, în a doua. De atunci, mi se recomandă tot felul de supe și preparate locale… slab picante! Și delicioase, pe deasupra… că tot condimentate sunt, doar că nu picante! Deci este de fapt foarte ok și mâncarea în India, chiar și cu mofturi occidentale :).
5. Nu există prețuri fixe. Prețul final variază de la 10% la 90% din prețul de pornire. Vânzătorul va cere întotdeauna cât vrea și cât crede că poate da cumpărătorul. Cumpărătorul fie va da prea mult, fie va învăța să negocieze indian-value-based.
Negocierea indian-value-based, principii: Nu există niciun principiu. Dacă o persoană (vânzător) dă un produs/serviciu, iar o altă persoană (cumpărător), bani, sau promisiunea că va da în viitor, bani, se numește win-win. Prețul corect este acel preț asupra căruia cad de acord vânzătorul și cumpărătorul. Produsul/serviciul aferent prețului, de asemenea, este cel agreat de părți. Nu există prețul pieței, nici vreun catalog standard care să mapeze produs-calitate-preț. Prețul de pornire este de X ori mai mare decât ar accepta vânzătorul. X poate varia de la 2 la 10, în funcție de priceperea vânzătorului. Prețul final depinde de priceperea cumpărătorului… Negocierea durează pe toată durata livrării. Prețul pentru serviciile de bază se discută la început, dacă vrea cumpărătorul o șansă maximă la negociere. Pe parcurs, vânzătorul prezintă toate serviciile extra pe care el și partenerii lui, cu servicii/produse complementare, ți le pot oferi. O parte le poți lua gratis, o parte la sfârșit, pe bani. Dar nu discuți de bani pe parcurs, doar iei liniștit ce-ți place. La sfârșit, plătești pentru ce ai luat extra (dacă vrei). Dacă vânzătorul e mulțumit, mai primești niște lucruri extra. Dacă nu e mulțumit, îți zice că e prea puțin și încearcă să îți argumenteze valoarea. Nu se mai negociază ca la început, pe coeficienți, ci pe emoții.
	Negocierea pe emoții, abordări: Triunghiuri dramatice, în variate forme și manifestări, vânzătorul știe Victimă și Salvator, ție îți rămân Persecutor și un pic de Salvator, dar dacă ai simțul umorului, poți să faci Victimă în același timp cu interlocutorul, e chiar interesant! Mai ales că nimeni nu se supără, la sfârșit! Feedback-ul pozitiv către cumpărător, sau, cum am văzut-o eu, apelul la orgoliu, la fel ca în Occident! Deci aveți grijă, dacă vă știți ușor de măgulit, în India o să vă coste :). La replica: “Beautiful things you have here, but very expensive”, un vânzător îmi răspunde: “You have expensive taste!”, altul: “You are beautiful!”, iar altul, soțului meu: “You have champagne taste, Sir!”.
Orice produs și serviciu are o valoare afectivă care îi dă calitate: este transmis din generație în generație de familia vânzătorului (serviciile turistice… la Fatehpur Sikri, orașul fantomă construit de Akbar, care nu avea urmași, pentru un sfânt islamic, care l-a binecuvântat ulterior cu un copil, este o întindere imensă de clădiri bine păstrate, dar părăsite; Akbar a mutat capitala de la Fatehpur Sikri, când s-a prins că nu prea putea să aprovizioneze cu apă potabilă; ne imaginăm cu ușurință că nu știe nimeni, pe bune, scopul fiecărei clădiri, dar ghidul pe care îl găsești îți spune o poveste foarte detaliată, romantică, aliniată puținelor fapte verificabile istoric și care se potrivește de minune locației – iată, clădirea aceea mare era palatul soției hindu, cea mijlocie a soției europene, iar cea mică a sultanei… acela era palatul miniștrilor, acela dormitorul lui Akbar, cu 3 uși de acces, dinspre palatele celor 3 soții…) este lucrat manual, unic, de aceeași familie (sculpturile locale din variate roci, care își schimbă culoarea când sunt udate) este rodul a zile întregi de muncă minuțioasă (arta încrustației în marmură) se găsește doar în India (piatra prețioasă din familia safirelor, Black Star of India, pe care o găsești în decorațiile de la Taj Mahal și o poți și cumpăra, în bijuterii locale, că este interzis exportul).
6. Aprecierea corectă a valorii (echitatea) există, doar că necesită ceva inițiere și mult respect pentru modul local de interacțiune, ca să reușești să înveți ce este de fapt acceptabil, fără a te simți atacat în rigoarea conceptelor pe care le aplicăm în Occident pentru valoare.
Short hint de calcul al valorii: denominezi suma în rupii de la care începe vânzătorul, cu un zero, apoi analizezi suma rezultată, în Ron. Dacă ți se pare un preț fair, în Ron, pentru genul de produs/serviciu, înseamnă că prețul e rezonabil, negociezi finuț. Daca nu ți se pare fair prețul, aplici coeficient între 1/10 și ½, și continui cu principiile negocierii indian-value-based. Pentru completitudinea informației, trebuie menționat că întâlnești în India și țepari (eu am dat peste 2, în decurs de o săptămână). Ca și în Occident, gradul lor de succes la a te păcăli depinde nu doar de trucurile lor, ci mai ales de naivitatea și punctele tale slabe. E adevărat, ritmul rapid al vieții de aici și volatilitatea prețurilor favorizează primirea de țepe de turistul neinformat, de aceea este important, până te prinzi de calculul valorii și de “legile pământului”, să fii mereu atent, concentrat la tot ce se întâmplă și pregătit să spui “nu” relaxat, fără să te stresezi, fără… bad karma. Sau, cum ar spune indienii, te lași ghidat de Ganesha, zeul elefant, care simbolizează, printre altele, Înțelepciunea. În imagine, un ansamblu de elefanți care păzesc intrarea în templul Laxmi-Narayan.
7. Dincolo de agitație, mobilitate și continuă schimbare, spiritualitatea pare a fi, aici, axis mundi. Diversitatea de religii și locașuri de cult, deschise pentru vizite, oricui, cu condiția respectării unor anumite ținute și rituri încurajează unitatea în diversitate.
Templele hindi reprezintă un spectacol de muzică și culoare, tradiție și modernitate, libertate și ritual, artă și spiritualitate. Te poți plimba și admira arta reprezentării, simbolistica, sau poți medita într-unul din multe locuri special amenajate pentru a oferi intimitate, sau poți participa la ritualul local al ofrandei de flori și pânze, sau poți asculta muzica de fundal care, fără a fi exagerat de religioasă, invită la relaxare și la pozitivism, sau poți face absolut orice altceva. Ce nu poți face în temple este poze, aparatele foto și telefoanele sunt lăsate la intrare în vestiare, la fel ca și încălțările și gențile mari. O soluție eficientă de management al vizitatorilor, interdicția aceasta de a intra în templu cu variate elemente materiale, de care nu ai de fapt nevoie într-un loc de cult! M-a făcut să mă gândesc cum s-ar fluidiza traficul de vizitatori, și cum s-ar optimiza aglomerația turistică, de facto, prin Occident, la obiective turistice, dacă aparatele foto și bagajele ar fi interzise, în interior :).
Mersul desculț în temple și moschei mi-a părut o experiență purificatoare. Gestul este de respect reciproc, tu te descalți pentru a onora spiritualitatea locului, locul te primește, cu ospitalitate, oferindu-ți condițiile pentru a merge descălțat. A nu se înțelege greșit, pe jos sunt plăci de marmură sau piatră netedă, curată, sau covoare. Reala provocare este când te plimbi în miezul zilei, iar dalele de marmură sunt foarte calde, ceea ce nu-ți permite să citești chiar toate inscripțiile și să observi toate decorațiile, dar… așa te întâlnești cu ideea de a vizita, din nou, mai devreme sau mai pe seară!
	Și asta este, de fapt, esența Indiei, exprimată prin lotus, unul din simbolurile naționale (alături de elefant și păun), floare ce semnifică puritatea și echilibrul, deși are rădăcinile în noroi: o mulțime de polarități și contradicții, care conviețuiesc armonios într-o simbioză pe cât de firească, prin manifestare, pe atât de provocatoare pentru înțelegerea rațională.   Ca să accesezi cunoașterea pe care o are de oferit această lume, unde singura regulă cu adevărat prezentă peste tot este că nicio regulă nu este fixă, totul e fluid și flexibil, ai de făcut doar 2 lucruri: trust yourself, and trust your karma. Restul… fie ești tu, fie este… karma!

"The price of greatness is responsibility." ~Winston Churchill

The following matrix describes four type of approaches towards responsibility, depending on two personal orientations (axes):

• Action or inaction – represents a person’s preference towards doing things (action) or not doing things (inaction)
• Internal or external locus of control. The locus of control represents a person’s belief as to who controls one’s destiny. Persons with internal locus of control believe that they determine, in a significant proportion, the outcome of their actions/inactions, while persons with external locus of control believe that external factors (other people, organizations, divinity, and so on) determine, in a significant proportion, the outcome of their actions/inactions.

The four resulting quadrants are not good or bad, they are simply configurations of personal preferences. A person will most probably identify familiar traits in one of the quadrants, for the majority of the person’s approaches towards responsibility and commitment, and could also identify instances when he/she positions into all other three quadrants.

The characteristics that were analyzed for each personal orientation (quadrant) are:

• Responsibility – what a person does when confronted with the prospect of new responsibilities
• Commitment – what a person does after assuming/accepting new responsibilities
• Conflicting commitments – what a person does when confronted with conflicting commitments (conflicting commitments = commitments that draw upon the same pool of resources and somehow impede each other)

Why is it relevant to consider our attitude towards responsibilities and commitments?

How do these attitudes affect ourselves and others?

Do we help our objectives, or rather hinder them, by displaying these attitudes?

And, most important, how aware are we of our attitudes towards responsibilities and commitments?

I invite you to think about it!

Because one believes in oneself, one doesn’t need to convince others.
Because one is content with oneself, one doesn’t need others’ approval.
Because one accepts oneself, the whole world accepts him or her.

Lao-Tzu

Ce este și ce nu este acceptarea? Am scris mai demult despre deschidere. Invitația la explorare pe care o adresam atunci era către întrebarea “de ce este important să fim deschiși?”.

Răspunsul la care am ajuns (unul dintre multiplele răspunsuri posibile, de altfel) era că există o dependență subtilă și directă între deschidere - cunoaștere de către ceilalți - autocunoaștere - încredere!

De la a fi deschis până la a accepta – ce se mai întâmplă, oare? Ce provocări întâmpinăm dacă vrem să facem mai mult decât a fi deschiși, dacă vrem să chiar acceptăm stiluri, idei, modalități de viață, total diferite de ale noastre? Într-o formulare mai simplă, ce înseamnă a îi accepta pe ceilalți, atunci când diferențele sunt vizibile și semnificative?

Cred că a accepta este diferit de a îți însuși sau a fi de acord cu persoana/sistemul/viziunea diferită. A accepta inseamnă pur și simplu a permite posibilitatea că și o altă variantă decât a ta poate fi corectă, frumoasă, coerentă, și… merită respect, în aceeași măsură în care ceea ce ești tu și arăți celorlalți despre tine, reprezintă o posibilitate corectă, frumoasă, coerentă și care… merită respect.

Cum se manifestă acceptarea? Cum îți dai seama despre tine că știi să accepți ceea ce e diferit? Cred că asta diferă de la persoană la persoană. Pentru voi cum este?

Și o ultimă invitație la introspecție și analiză, pentru a concluziona, fără a încheia subiectul :) De ce este importantă acceptarea? Ce valoare aduce existenței voastre faptul că sunteți acceptați, de diferite persoane, grupuri, sisteme de valori? Ce valoare vă aduce vouă, individual, faptul că acceptați la voi în viață, persoane și sisteme de valori diferite de ale voastre?

Am incercat de curand cateva sporturi conexe apei. Caiac-ul a fost unul din ele, dat fiind ca locatia turistica in care ma aflam permitea cateva trasee spectaculoase prin insule de mangrove.

Ghidul nostru era un tip la vreo 40 de ani, caruia ii placea natural si vizibil jobul lui si era si foarte comunicativ. Ne-a povestit despre evolutia mangrovelor si ne-a aratat tipuri de pesti, ne-a explicat cateva lucruri tehnice despre navigarea in caiac, ne-a sugerat si barurile local de interes, pe scurt, si-a indeplinit foarte bine rolul de ghid.

Ce mi s-a parut remarcabil la acest om a fost eleganta cu care isi organizase job-urile in jurul pasiunilor proprii. Imbinarea utilului cu placutul, dus la un nivel de daily jobs, ambele utile si placute.

In plus fata de a fi ghid, tipul preda ceramica la un colegiu local. Iar pe timpul verii, cat era prea cald in statiunea unde eram noi, mergea la un prieten intr-o zona cu clima mai rece si facea river-rafting. Tot asa – job&passion.

Lectia pe care am luat-o cu mine este ca pasiunea in sine este o forma de frumos. Daca reusesti sa o imbini cu ceea ce faci, devine o forma de arta. Pasiunea poate fi, deci, o arta.

In parc intalnesc aproape intotdeauna, dimineata, o doamna in varsta cu un tricou roz care alearga ture serioase de parc. Ritmul si performantele mele s-au schimbat de prima data cand am observat-o pe doamna, anotimpurile s-au schimbat, chiar si decorul in sine al parcului variaza vizibil.

Ce este mereu la fel este perseverenta doamnei in varsta cu tricou roz, care... inconjoara de fiecare data parcul, cu aceeasi privire senina si tempo sustinut pe care i le-am remarcat de la inceput.

„Sedentarismul este o problema majora a omului contemporan” aud pe ici, pe colo, din living-ul prietenilor pana in productii televizate cu cercetatori si oameni preocupati intocmai de acest subiect.

Nu cred asta! Sedentarismul nu este o problema, este o optiune personala a omului contemporan. Sedentarismul nu este obligatoriu. Daca o persoana poate depasi inclusiv barierele biologice, aduse de varsta, inseamna ca este posibil pentru noi toti sa procedam la fel!

Doamna in varsta cu tricou roz din parc ar putea explica asta mai bine decat mine, cred. Sau putem sa invatam aceasta lectie, direct, din actiunile ei.

„Nu pot”. „Nu știu”. „Nu mă interesează”. „Nu am timp”. „Nu mă ajută”. „Nu”.

Serios? Tu te crezi pe tine însuți în 90% din cazurile în care răspunzi cu una din frazele la îndemâna oricui de mai sus? Dacă te-ai opri și ai analiza logic, rațional, faptul în sine pe care l-ai „rezolvat” astfel, câte alte opțiuni de răspuns crezi că ai putea găsi?

Poți, dacă vrei.

Știi, dacă încerci să descoperi.

Te interesează, dacă dai o șansă subiectului.

Ai timp, dacă îți faci timp.

Te ajută, dacă îi permiți să te ajute.

„Da”, dacă ești pozitiv.

E într-adevăr mai ușoară atitudinea de a nu face lucruri, față de atitudinea de a face.

Și totuși... conștientizezi oare care este prețul pe care îl plătești pentru loialitatea ta față de atitudinea „no can do”?

Atitudinea de a nu face lucruri este o bună apărare. Nefăcând, te ții la adăpost, nu te expui și controlezi fiecare lucrușor care intră dincolo de zidurile cetății tale. De asemenea, nefăcând, renunți și la toate lucrușoarele care ar putea rezulta dacă cetatea ta ar fi deschisă, sau, cel puțin, selectiv deschisă. Crezi că închizi pe dinafară tot ce este rău. În realitate, închizi pe dinafară... totul. Tot ce este rău și... tot ce este bine.

Can-do este solicitant, te va duce la a face multe-multe lucruri. Îți va deschide drumuri și posibilități. E clar deci, de ce a aborda o atutudine „can-do” este o opțiune doar pentru cei puternici!

Este paharul jumătate plin sau jumătate gol? Cine știe... poate, dacă ne uităm la suprafața apei, gândim că paharul este... plan.

E duminică dimineața, tocmai te-ai trezit și îți începi ziua... your way. Ești oarecum trist că aproape s-a terminat week-end-ul sau entuziast la gândul noii zile care tocmai se naște în fața ta?

Ai de făcut ceva ce ultima dată când ai încercat... nu ți-a ieșit. Oare ce-o să se întâmple acum? O să îți iasă? Sau o să iasă ca data trecută, deci... nu o să iasă?

Cred că oricine răspunde cu fiecare dintre variante, la diferite momente și în funcție de context.

Totuși, indiferent de răspuns, constant este întotdeauna faptul că decizia răspunsului e a noastră. Și tot a noastră este și responsabilitatea acțiunilor sau inacțiunilor care derivă din răspuns.

Ai ales să nu faci ceva pentru că ai fost nesigur de urmări? Probabil că ai avut motivele tale de îndoială. Probabil că ai avut dreptate. Asta nu schimbă realitatea urmărilor neproduse. Cu siguranță a fost alegerea ta ca urmările să nu se producă...

La ce ajută să fii pozitiv? Ce diferență face a vedea jumătatea plină a paharului? Cum schimbă lucrurile a te orienta către ce este în loc de către ce ar trebui să fie, sau nu este, acolo?

Dincolo de faptul evident că a fi pozitiv îți generează sentimente plăcute și încredere în tine, în ceilalți, în viață în general, a fi pozitiv îți aduce și libertate. Foarte multă libertate!

Aceasta era, deci, senzația aceea subtilă și diafană pe care n-ai reușit s-o identifici data trecută când ai ales să spui un „da” zâmbitor, în loc de un „nu” încruntat. Libertate!

A fi pozitiv îți aduce libertate. Incearca!

„A fi sau a nu fi” este una dintre dilemele renumite. Avea sens pe vremuri să te întrebi asta. În istorie, de-a lungul multor pași pe care civilizația i-a parcurs până unde suntem astăzi, este corect afirmat că posibilitățile erau limitate și ce putea face o persoană depindea mult de factori externi.

Azi, însă... posibilitățile sunt infinit mai multe! Dacă vrei, poți. Sau măcar poți să faci primul pas și apoi, cu perseverență, să urmăresti obiectivul dorit până îl atingi.

Cu siguranță însă obiectivele pe care ți le dorești nu ți se vor... întâmpla, pur și simplu. A aștepta nu este o soluție. A aștepta este o amânare... a fericirii pe care atingerea obiectivelor pe care ți le propui ți-ar aduce-o.

„A face sau a nu face” este, cred, formula modernă a dilemei noastre „a fi sau a nu fi”.

Vrei să fii undeva? Pășește în direcția respectivă.

Vrei să obții ceva? Cere.

Vrei să schimbi ceva? Schimbă.

Vrei să fii autorul rezultatelor vieții tale? Fă-ți viața să se întâmple.

Sau și mai simplu... acționează!