Akhshardam, templu hindus, combinație unică de spiritualitate, arhitectură hindusă și cultură. Niște arcade, decorative, pe malul unor piscine care înconjoară templul. În arcade, grupulețe de 2-3 persoane, stau comod, se relaxează. Timpul pare că stă pe loc, pentru ei. Fluieră la un moment dat 2 paznici, timpul brusc se grăbește, se golesc arcadele. Merg paznicii până la arcade, apoi se întorc și se duc în altă parte. Arcadele se populează, imediat, cu vizitatori… Timpul s-a oprit, din nou, în loc…

Taj Mahal,  Ai voie să faci poze doar de la poarta principală. Dar poți să faci și mai încolo, doar că nu chiar în direcția paznicilor. Se întâmplă să fie un paznic amplasat ciudat, fix unde vor niște turiști să facă poze. Paznicul fluieră, turiștii îi fac semn să iasă din poză. Paznicul iese din poză, turiștii fac poza, paznicul fluieră din nou, turiștii salută și își continua explorarea. 

Complexul funerar al lui Humayun, arhitectură mogulă, primul loc pe care l-am vizitat. Exotic față de Occident, te poți urca pe ziduri! Ceea ce am și făcut. Ajung la o poartă, erau trepte către un etaj mai sus. Am văzut ceva scris în hindi, am urcat. De pe platformă, încă un set de trepte. Mai abrupte, nu păreau foarte circulate, dar duceau tocmai în vârf. Cum să nu urc? Ajung pe platformă, admir priveliștea. De jur împrejur, printre palmieri, se vedeau domurile mausoleelor din complex, un minaret în depărtare. Beautiful Delhi! Inspiring! Mă întreb către ce direcție să fac poză, ca să surprind cât mai fidel senzația de spațiu, deschis, fără limite. Aud un fluier. Ignor, continui să admir. Fluieratul continuă, observ un paznic care se îndrepta spre mine. Cobor de pe poartă, paznicul îmi zice precipitat în engleză: No entry! Big fine! Not allowed! Îi arăt pe unde am urcat, întreb unde scrie no entry, îmi arată ce văzusem și eu scris în hindi. Îi zic că nu știu hindi, că I am sorry, văd că tace. Deci… plec mai departe!

Primul contact cu India îl faci prin trafic. Și aceasta este și primul șoc cultural. Aici circulă pe aceleași străzi, concomitent, pe câte 8-10 benzi, camioane, autobuze, mașini, motoricșe (vehicul motorizat pe 3 roți), ricșe (biciclete cu cabină pentru pasageri), motoare, biciclete și pietoni.

Cine se grăbește, claxonează. Nimeni nu se dă la o parte, la claxon, doar că, atunci când se aude claxon, cine a claxonat accelerează, claxonatul își ține direcția. Și nu se ciocnesc.

Sensul de circulație este, în principiu, pe stânga. Cu excepția a 80% din cazuri, când este aglomerat, contrasensul devenind o bună soluție de deblocare a traficului. Am văzut intersecții blocate pentru 1 minut de trafic din toate sensurile, genul de situație pentru care la noi aștepți 2 ore, să vină Poliția să deblocheze. Aici, în aceste situații, se pornește o mișcare browniană ad-hoc, câteva vehicule mici o iau cumva pe contrasens (sau pe marginea drumului, trotuare și pe maidan la nevoie), altele trec pe unde au eliberat primele, și… ca prin miracol, se fluidizează traficul, din nou. 

Semaforul roșu este mai degrabă decorativ. Dacă este aglomerat, nu contează, că oricum nu ai unde te grăbi. Dacă nu e aglomerat, nu contează, că oricum dacă vine cineva din sensul pe care îl tai, te ocolește. Filosofia traficului formulată de ghidul din Agra: “Three things you need to drive in India: good luck, good brake and good horn!”.

Grădinile Lodhi, parc contemporan printre care sunt strecurate alte câteva mausolee, ale unei alte dinastii mogule, locație ideală de odihnă, după o oră petrecută prin trafic și după câteva runde de negocieri prin Old Delhi. Liniște, pace, păsărele, palmieri, arbori exotici. Firesc, urc să vizitez și mausoleele. Mă abordează un domn, mă întreabă dacă am văzut “the blue tiles of the dome”. Îi răspund că nu. Mi le arată și începe să îmi povestescă despre istoria Indiei, arhitectura mogulă formată din arcada islamică și lotusul hindu, ocupația britanică. Îmi și arată locurile din mausoleu de unde se fac poze artistice, prin arcadele aliniate între mausoleul în care mă găseam și cel din față.

Îi mulțumesc și dau să plec. Îmi zice că ghizii de la intrarea în grădini, cei autorizați, costă 400, 300, 200, rupii! Dar lui pot să îi dau cât vreau eu… :) mă prefac că nu am înțeles, și plec. Mă strigă, “Ma’am, ma’am, one more picture here, this is good spot!” Mă întorc, fac poza. “Ma’am, you pay me how much you want?” și repetă povestea cu ghizii autorizați. Îi dau 50 rupii, îmi zice că e foarte puțin, îi răspund să stea liniștit, că știu cum sunt prețurile în India. Se relaxează, îmi zâmbește, și-mi mulțumește! 

Old Delhi, sau centrul istoric al capitalei, al-7-lea oraș construit de Shah Jahan, și care a fost multă vreme capitala Imperiului Mogul, este un amalgam care asaltează toate simțurile de culori, sunete, oameni, trafic, vânzători ambulanți, bazare, turiști, mișcare în toate direcțiile, clădiri, locașuri de cult și orice altceva. Ideal este de vizitat după ce te-ai acomodat un pic cu cultura locală și extremele ei, altfel riști să nu înțelegi ce se întâmplă, și unde se grăbește, totuși, toată lumea și… poți rata farmecul locului!

Chowdni Bazaar , unul din locurile elegante de cumpărături. Primești ceai din partea casei, cât ți se prezintă portofoliul. Nu e nevoie să te agiți să cauți locul. Doar iei o ricșă să faci turul centrului vechi, șoferul (adică biciclistul) te va opri din proprie inițiativă în bazar. Mie mi-a părut lucky karma oprirea la bazar, pentru că voiam să îmi cumpăr o rochie punjabi, pe care să o port la o petrecere indiană la care urma să merg vineri seara! Din păcate aveau doar de la numărul 40 în sus, și eu vroiam să o port și în țară… “No problem, Ma’am, we take measurements, make it to your liking!”, “Do not have the time” (mai aveam ceva treburi, deja întârziasem), “5 minutes, Ma’am, dress ready!”. Și chiar a rezolvat în 5 minute, trezindu-mi un pic de ironie la adresa câtorva magazine elegante de la noi, unde durează o săptămână retușul…

Negocierea indian-value-based, principii:

• Nu există niciun principiu.
• Dacă o persoană (vânzător) dă un produs/serviciu, iar o altă persoană (cumpărător), bani, sau promisiunea că va da în viitor, bani, se numește win-win.
• Prețul corect este acel preț asupra căruia cad de acord vânzătorul și cumpărătorul. Produsul/serviciul aferent prețului, de asemenea, este cel agreat de părți. Nu există prețul pieței, nici vreun catalog standard care să mapeze produs-calitate-preț.
• Prețul de pornire este de X ori mai mare decât ar accepta vânzătorul. X poate varia de la 2 la 10, în funcție de priceperea vânzătorului. Prețul final depinde de priceperea cumpărătorului…
• Negocierea durează pe toată durata livrării.
• Prețul pentru serviciile de bază se discută la început, dacă vrea cumpărătorul o șansă maximă la negociere.
• Pe parcurs, vânzătorul prezintă toate serviciile extra pe care el și partenerii lui, cu servicii/produse complementare, ți le pot oferi. O parte le poți lua gratis, o parte la sfârșit, pe bani. Dar nu discuți de bani pe parcurs, doar iei liniștit ce-ți place.
• La sfârșit, plătești pentru ce ai luat extra (dacă vrei). Dacă vânzătorul e mulțumit, mai primești niște lucruri extra. Dacă nu e mulțumit, îți zice că e prea puțin și încearcă să îți argumenteze valoarea. Nu se mai negociază ca la început, pe coeficienți, ci pe emoții.  

Negocierea pe emoții, abordări:

• Triunghiuri dramatice, în variate forme și manifestări, vânzătorul știe Victimă și Salvator, ție îți rămân Persecutor și un pic de Salvator, dar dacă ai simțul umorului, poți să faci Victimă în același timp cu interlocutorul, e chiar interesant! Mai ales că nimeni nu se supără, la sfârșit!
• Feedback-ul pozitiv către cumpărător, sau, cum am văzut-o eu, apelul la orgoliu, la fel ca în Occident! Deci aveți grijă, dacă vă știți ușor de măgulit, în India o să vă coste :).
  • La replica: “Beautiful things you have here, but very expensive”, un vânzător îmi răspunde: “You have expensive taste!”, altul: “You are beautiful!”, iar altul, soțului meu: “You have champagne taste, Sir!”.

• Orice produs și serviciu are o valoare afectivă care îi dă calitate:
  • este transmis din generație în generație de familia vânzătorului (serviciile turistice… la Fatehpur Sikri, orașul fantomă construit de Akbar, care nu avea urmași, pentru un sfânt islamic, care l-a binecuvântat ulterior cu un copil, este o întindere imensă de clădiri bine păstrate, dar părăsite; Akbar a mutat capitala de la Fatehpur Sikri, când s-a prins că nu prea putea să aprovizioneze cu apă potabilă; ne imaginăm cu ușurință că nu știe nimeni, pe bune, scopul fiecărei clădiri, dar ghidul pe care îl găsești îți spune o poveste foarte detaliată, romantică, aliniată puținelor fapte verificabile istoric și care se potrivește de minune locației – iată, clădirea aceea mare era palatul soției hindu, cea mijlocie a soției europene, iar cea mică a sultanei… acela era palatul miniștrilor, acela dormitorul lui Akbar, cu 3 uși de acces, dinspre palatele celor 3 soții…)
  • este lucrat manual, unic, de aceeași familie (sculpturile locale din variate roci, care își schimbă culoarea când sunt udate)
  • este rodul a zile întregi de muncă minuțioasă (arta încrustației în marmură)
  • se găsește doar în India (piatra prețioasă din familia safirelor, Black Star of India, pe care o găsești în decorațiile de la Taj Mahal și o poți și cumpăra, în bijuterii locale, că este interzis exportul).

Short hint de calcul al valorii: denominezi suma în rupii de la care începe vânzătorul, cu un zero, apoi analizezi suma rezultată, în Ron. Dacă ți se pare un preț fair, în Ron, pentru genul de produs/serviciu, înseamnă că prețul e rezonabil, negociezi finuț. Daca nu ți se pare fair prețul, aplici coeficient între 1/10 și ½, și continui cu principiile negocierii indian-value-based.

Pentru completitudinea informației, trebuie menționat că întâlnești în India și țepari (eu am dat peste 2, în decurs de o săptămână). Ca și în Occident, gradul lor de succes la a te păcăli depinde nu doar de trucurile lor, ci mai ales de naivitatea și punctele tale slabe. E adevărat, ritmul rapid al vieții de aici și volatilitatea prețurilor favorizează primirea de țepe de turistul neinformat, de aceea este important, până te prinzi de calculul valorii și de “legile pământului”, să fii mereu atent, concentrat la tot ce se întâmplă și pregătit să spui “nu” relaxat, fără să te stresezi, fără… bad karma.

Sau, cum ar spune indienii, te lași ghidat de Ganesha, zeul elefant, care simbolizează, printre altele, Înțelepciunea. În imagine, un ansamblu de elefanți care păzesc intrarea în templul Laxmi-Narayan.

Mersul desculț în temple și moschei mi-a părut o experiență purificatoare. Gestul este de respect reciproc, tu te descalți pentru a onora spiritualitatea locului, locul te primește, cu ospitalitate, oferindu-ți condițiile pentru a merge descălțat. A nu se înțelege greșit, pe jos sunt plăci de marmură sau piatră netedă, curată, sau covoare. Reala provocare este când te plimbi în miezul zilei, iar dalele de marmură sunt foarte calde, ceea ce nu-ți permite să citești chiar toate inscripțiile și să observi toate decorațiile, dar… așa te întâlnești cu ideea de a vizita, din nou, mai devreme sau mai pe seară!