Sunt doar câteva dintre titlurile (aproximative) pe care le-am întâlnit în lunile recente pe social media, în librării și în online. Nu cred să treacă o săptămână fără un titlu care anunță o nouă soluție clarificatoare pentru bărbați sau femei.

Diferențele dintre sexe, deși există dintotdeauna, par să trezească din ce în ce mai mult interesul omului hyper-tehnologizat, interes ce se reflectă în sumedenia de indicații, pentru unul dintre sexe, referitor la celălalt, și, desigur, și invers! Anecdotic sau serios, superficial sau profund, opinii personale sau de specialitate, comunicate mai mult sau mai puțin formal, toate conduc, inevitabil, către o concluzie simplă și destul de tristă:

Femeile și bărbații sunt diferiți! Atât de diferiți, încât, pentru a trăi în armonie împreună, mai ales în relație de cuplu, și unii și alții trebuie să învețe să se abordeze reciproc respectând cu devotament diferențele!

Dintr-o perspectivă de coaching relațional, complementaritatea sexelor are legătură cu arhetipurile masculin și feminin. Complementaritatea, însă, presupune întotdeauna baza comună peste care diferențele se pot integra, pentru a forma întregul, armonios. A pune accentul doar pe diferențe oarecum pierde tot sensul complementarității!

Arhetipurile masculin și feminin sunt complementare, ceea ce implică în primul rând că ambele arhetipuri au o bază comună: umanitatea. Altfel zis, evident că femeile și bărbații sunt diferiți, și este firesc să fie astfel. Înainte de a vedea diferențele, însă, e de remarcat că și femeile și bărbații… sunt oameni. Ceea ce înseamnă că nevoile fundamentale și identitatea, la orice nivel de spiritualitate o percepem, sunt aceleași!

Manifestarea nevoilor și a identității este diferită, și aici intervin arhetipurile masculin și feminin, respectiv diferențele despre care se scriu atâtea în zilele noastre!

Maturitatea relațională (adică relaționarea echilibrată, armonioasă, benefică ambilor parteneri, care oferă fiecăruia contextul care îi este necesar pentru a evolua, personal) are legătură cu nevoile fundamentale și cu identitatea.

Deci, dragă cititorule, dacă ești în căutarea de soluții pentru a-ți îmbunătăți relația cu partenerul/partenera de viață, cum ți s-ar părea dacă ai încerca să uiți tot ce ai citit, în general, despre femei, bărbați și relații?

Și, în loc de asta, cum ți s-ar părea dacă ai începe să-ți privești partenerul începând cu omul din fața ta, mai degrabă decât cu totalitatea așteptărilor tale de la un bărbat/o femeie?

Încearcă următorul quiz de self-coaching!

• Cine este partenerul/partenera ta?
• Ce îi place?
• Ce își dorește de la viață?
• Ce este dispus/ă să ofere, într-o relație?
• Ce fel de relație îi este confortabilă partenerului/partenerei?
• Ce așteaptă să primească de la tine?

Ar fi doar câteva dintre întrebările prin care ai putea începe să descoperi omul de lângă tine. Celelate sute de întrebări după acestea este posibil să le descoperi ușor, cu ajutorul partenerului/partenerei.

Iar dacă încerci aceste întrebări cu mintea și sufletul deschis, și ai răbdare cât să afli răspunsurile autentice ale persoanei de lângă tine, se poate să ai o surpriză mare referitor la cât de specială este persoana de lângă tine, față de ceea ce spun prejudecățile sociale despre bărbați și femei, în general!

Și ca să încheiem într-o notă artistică, te invit să descoperi unde duce aplicarea prejudecății sociale față de sexul opus, prin povestea muzicală a unei femei, despre bărbații din viața ei, și, imediat după, fără nicio intenție de a prioritiza opinia femeii :D, prin povestea unui bărbat despre o femeie (muzicală, de asemenea, pentru a nu discrimina nicium)! Citește versurile și traducerea lor, pentru experiența reală a celor două povești!

Patricia Kaas – Les Hommes Qui Passent - https://youtu.be/DCrHI6r4wQ4

Johnny Cash – She Used To Love Me a Lot - https://youtu.be/LUcbIUZ2vCk

Se întâmplă în fiecare an, la sfârșit de decembrie. Anul nou. Sărbătoare, vacanță, concediu, numărătoare, odihnă, familie, relaxare, mese bogate. Mă rog, după cum și le definește fiecare, în funcție de cum s-a obișnuit și, desigur, de cum a mers... anul. 

Perioada tranziției între ani, în majoritatea culturilor, are asociată simbolistică amplă. Și indiferent de cât de în acord suntem cu simbolistica, individual, trăim și onorăm, într-un fel sau altul, repetitiv, anual, această tranziție. La ce ne este utilă această tranziție? Dincolo de obiceiuri și periodicitate, cu ce ne ajută pentru ce urmează după noul an, momentul simbolic al schimbării anului?

Am putea începe de la trecut, cu bilanțuri și numărători. Ce a funcționat? Ce am obținut anul acesta? Cu ce rezultate mergem către viitor? Dezavantajul abordării pe această direcție este că riscăm să ne demotivăm rapid, dacă anul care se încheie nu a fost unul tocmai reușit. Cu atât mai mult dacă, mai degrabă, ne vin în minte primele lucrurile mai puțin glorioase sau pe care preferăm să nu ni le mai amintim...

Am putea începe de la viitor, cu speranțe, idealuri și aspirații. Ce voi face anul următor? Ce se va întâmpla, mult, mult, mult mai bine decât anul acesta? Ce aș putea spera că va fi altfel, peste 2-3 săptămâni, când mă întorc la lucru, mai aproape de cum mi-aș dori să fie? Dezavantajul abordării pe această direcție este că, pentru cei mai realiști dintre noi, prea multă pozitivitate sună mai degrabă incredibil. Cu cât ne proiectăm obiective mai apropiate de o realitate dorită, cu atât mai repede ne amintim, cu sau fără voia noastră, din loialitate față de realitate, că dacă ar fi fost atât de simplu, măcar unele din aspecte, probabil și realitatea ar fi fost deja mai bună...

Am putea și să începem de la prezent, de la odihnă, zile libere, sărbătoare. Fără prea mult stress către trecut sau către viitor, am putea să ne bucurăm doar de ocazie pentru a ne întâlni cu persoane pe care nu le-am mai văzut demult, pentru a ne răsfăța cu odihnă, sporturi de iarnă, abundență culinară și de orice alt fel ne permitem. Dezavantajul acestei abordări este că efectele ei se vor vedea în sănătatea fizică, mentală, emoțională și spirituală de după anul nou... Zilele libere se termină, prietenii se întorc la responsabilități, la fel și noi, ziua de lucru are tot 8 ore, câte avea și înainte de vacanță, ba acum ne mai este și greu să reintrăm în ritmul de lucru...

Asta înseamnă că oricum am începe, de la trecut, prezent sau viitor, ajungem în dezavantaje? Nicidecum. Fiecare dintre abordări are beneficii și ne poate fi utilă, câtă vreme nu o aplicăm în exces, în detrimentul celorlalte. Adică, dacă ne ocupăm de a echilibra între trecut (bilanțul rezultatelor), prezent (trăirea intensă a zilelor libere) și viitor (stabilirea obiectivelor), cu această ocazie unică - deși anuală - a tranziției între ani.

Tranziția între ani este un moment de continuitate. Nimic nu se termină și nimic nu începe, ci totul continuă. Depinde, desigur, de noi, să alegem și să prioritizăm, din tot ceea ce constituie panoul de control al propriei vieți, ce vrem să accelerăm, ce să încetinim, și ce să lăsăm să se desfășoare de la sine.

Asta este minunat, pentru ceea ce ne place din ce am început deja. Și trist, pentru tot ceea ce nu merge tocmai bine. O întrebare pentru tranziție ar fi, deci:

Ce aș vrea să continue, în noul an? De aici ne vin idei despre creștere, viitor, obiective.

La ce aș vrea să renunț, în noul an? De aici ne vin idei despre simplificare, împăcare, acceptare a trecutului.

Dacă ne-am opri doar la aceste două întebări, ar însemna să nu mai începem nimic, și să nu ne mai jucăm de-a New Year's Resolution? Adică să nu mai facem acele promisiuni magice despre cum la anul devenim mai buni, mai frumoși, mai isteți, mai fair-play, și toate celelalte?

Nu neapărat. Pentru că orice decizie de a continua ceva sau de a renunța la ceva, necesită, pentru a fi pusă în practică, o decizie suport, la care ajungem prin întrebarea:

Ce aș vrea să încep, în noul an? De aici ne vin idei despre opțiuni, proiecte și posibilități de valorificare a prezentului, către acel viitor descris deja prin ceea ce continuăm, și ceea ce lăsăm în urmă.

Așadar, ne-am putea îndrepta către tranziția dintre ani, savurând în stilul propriu orice înseamnă, pentru fiecare dintre noi, confortul prezentului. În același timp, ne-am putea seta obiective pentru noul an, fără a ne simți presați de moștenirea trecutului, ci integrând, din trecut, ceea ce ne-ar plăcea să păstrăm cu noi și să creștem, și alegând conștient să lăsăm în urmă ceea ce nu ne mai place.

Să ne setăm obiective pentru noul an, deci, renunțând la ce merită închis, și alegând să începem și să continuăm ce merită!    

Self-coaching... Așa începe lista obiectivelor mele pentru 2017: 

• more sports. Pe 31 dimineața o să merg la patinoar.
• same diet. Prietenii știu de ce.
• nu mai dau timp cui nu merită.
• dau mult mai mult timp cui merită.
• nu mai dau curs interacțiunilor profesionale cu amatori, imediat ce mă conving de amatorism. Chiar dacă pot fi foarte amuzante aceste interacțiuni :)
• same client-orientation. Clienții știu de ce.
• definitely more coaching projects.

Cum începe lista ta? 

Happy New Year!

Un fenomen interesant pe piața muncii, care pare să capete amploare în ultimii ani, este migrația tinerilor talentați dinspre companii mici-medii (câteva zeci sau câteva sute de angajați) către… generic vorbind, “corporații” (companii multinaționale, cu mii de angajați worldwide).

Există, desigur, și o sumedenie de explicații pentru acest trend, o bună parte din acestea focusate în jurul argumentului financiar. Tinerii migrează – se spune – de la companii mici către companii mari în baza siguranței financiare pe care acestea din urmă o oferă, avantaj competitiv pe care companiile mici nu-l pot contracara eficient.

Rezultatul acestor migrații profesionale (care reprezintă, în fapt, simpla competiție a companiilor pentru oameni), este că în întreaga piață a muncii apare îngrijorare și incertitudine, pentru toți participanții scenei profesionale: Companiile mici încep să își depășească bugetele, încercând să egaleze forța financiară a companiilor mari, ofertând salarii care sunt greu sustenabile, iar când strategia aceasta își arată efectele secundare, apar nemulțumiri ale acționarilor și managementului și implicit schimbarea politicii sau adoptarea unor politici mai prevăzătoare; Companiile mari se întrec în noi și noi politici de management al talentelor, strategie care uneori duce la a încuraja mai degrabă neimplicarea oamenilor în proiectele companiei, oamenii devenind preocupați prioritar de ce primesc, față de ce pot oferi ;   Oamenii pentru care se concurează… “talentele”, ajung prinși cumva la mijloc, într-o continuă dilemă despre dacă se găsesc sau nu la locul potrivit, sau în jobul potrivit… având în vedere că există atât de multe alte opțiuni! Și mai ales având în vedere că iarba pare mereu mai verde în partea cealaltă...

Rezultatele acestei competiții, din care nimeni, oameni sau companii, nu iese câștigător pentru prea multă vreme? Jobul de recrutare devine semnificativ mai dificil. Loializarea oamenilor devine semnificativ mai dificilă. Leadership-ul devine semnificativ mai dificil.

Ce putem face?

În afară, desigur, de a mări în continuare ofertele financiare și de a inventa noi politici de management al talentelor?

Putem schimba paradigma relațiilor profesionale, încă din timpul recrutării și imediat după, în perioada de inducție a noilor colegi. Cum? Hiring for motivation and coaching for skills!

Hiring for Motivation

Primul pas ar fi să încetăm să mărim ofertele financiare și să încetăm să inventăm noi politici de management al talentelor, pentru că tocmai aceste strategii sunt cele care aduc în prim plan, și pentru companii, și pentru oameni, aspectele financiare. Încercând să tot plusăm pe ofertă, nu doar că generăm pentru companie presiunea acelor bugete suplimentare, dar îi dezorientăm și pe oameni, pentru că îi încurajăm să se concentreze pe motivația financiară!

Iar pasul următor este să ne reamintim că scopul oricărui job este un efort comun către niște rezultate pe care și le propune compania, ai cărei reprezentanți suntem, și în numele căreia recrutăm. Și să începem să ne selectăm noii colegi verificându-i, la interviu, în ceea ce privește motivația lor pentru jobul oferit, în plus față de a le verifica rezultatele înscrise în cv! Este vorba despre a schimba focusul dialogului de recrutare către intențiile persoanei viitor coleg, intenții peste care, dacă sunt aliniate cu interesele companiei, putem construi ulterior variate motivații non-financiare.

Aceleași intenții ale persoanei viitor coleg, dacă le ignorăm, și nu sunt aliniate cu interesele companiei, vor deveni evidente noului coleg destul de repede, după ce ajunge în firmă, moment din care va și începe, probabil, să proiecteze așteptări privind acele compensații financiare, din moment ce jobul oricum nu este prea potrivit cu el, ca persoană.

Cv-ul unei persoane oferă informații despre trecutul acesteia, nu și despre ce intenționează persoana să facă, dacă îi oferim jobul. Astfel că o abordare diferită față de a chestiona experiența și cv-ul este de a întreba cum intenționează să arate candidatul la noi în echipă, acele atitudini, valori, abilități, pe care noi, ca și companie, le valorizăm și căutăm la viitorii colegi. Nu cum a făcut în trecut, ci cum le-ar face, pentru noi, în viitor!

Să întrebăm Cum ai face…? În loc de Cum ai făcut, până acum…?. Desigur, un exemplu din trecutul candidatului poate fi relevant privind abilitățile. Dar răspunsul la întebarea despre viitor și despre ce ar vrea să facă este și mai relevant, privind motivația. Și oricât de contraintuitiv ar suna, abilitățile sunt mai ușor de gestionat managerial, decât motivația.

Exemplele date sunt aliniate cu cele 4 tipuri de culturi organizaționale (adhocrație, clan, piață, ierarhie) cercetate de Kim Cameron și Robert Quinn, bazându-se pe cadranul valorilor concurente (https://www.goodreads.com/book/show/9083253-diagnosing-and-changing-organizational-culture). Pornind de la setul de valori ale liderului companiei, de la stilul de leadership preferat și de la tipul de rezultate pe care compania le dorește se pot dezvolta teste și întrebări specifice care să verifice obiectiv, pragmatic, compatibilitatea motivației oricărei persoane cu motivația necesară în companie.

Ce rezolvăm astfel, prin "Hiring for Motivation"?

Ne creștem șansele de a recruta persoane care au motivația adecvată stilului nostru de leadership și valorilor noastre organizaționale. Implicit, ne creștem șansele de a aplica, eficient, ulterior, motivație non-financiară acestor colegi, pentru că i-am recrutat, de la început, compatibili cu identitatea noastră reală de companie. Pentru a păstra motivația aceasta și a o valorifica, ulterior, aliniat cu obiectivele companiei, mai avem de desfășurat leadership eficient după ce recrutăm. Iar despre această a doua parte a soluției, Coach for skills, voi vorbi în articolul următor!

Coaching for Skills… coming next!

Contextul

Mult timp, nu am acordat atenție sau respect sănătății, dietelor, sportului. De ce? Pentru că m-am concentrat pe alte aspecte ale vieții: carieră, profesie, evoluție, dezvoltare profesională. Și pentru că nu am considerat interesant (acesta este cuvântul) a mă preocupa de ceva atât de banal ca… sănătatea fizică.

Cred că și condiționarea socială (adică regulile considerate bune și demne de urmat în societatea noastră) joacă un rol în minimizarea importanței sănătății, ca stil de viață, făcând parte din educația noastră o încurajare a abundenței, mai degrabă decât a echilibrului, respectiv a tratării, mai degrabă decât a prevenției.   Altfel zis, eu nu cred că am auzit prin școli despre… importanța vieții sănătoase. Sau… cum să trăiești armonios, fizic și psihic. Sau… ce efecte poate avea, pe termen lung, banala… îngrășare. Sau banalul consum de tot felul de alimente „gustoase” (dulciuri, prăjeli, sosuri, etc). Sau… lipsa sportului. Desigur, nici nu au o importanță enormă fiecare dintre aceste amănunte, luate individual. În sensul că, probabil, nu se întâmplă nimic grav oricui care mănâncă liniștit și trăiește sedentar. Sau, mă rog, nimic grav vizibil.

Pentru că, invizibil (adică dificil demonstrabil pentru cei pasionați de argumente), efectele pe termen lung ale dezechilibrului fizic (stil alimentar nesănătos și sedentarism) sunt de scădere a calității vieții. O persoană care trăiește în dezechilibru fizic își interzice multe activități, pentru că nu le poate face, obosește repede, are schimbări bruște de stare, experimentează frecvent diverse emoții negative, compensează lipsuri pe alte planuri cu satisfacțiile culinare, astfel accentuând dezechilibrele și pe alte planuri, este predispusă către a dezvolta afecțiuni medicale, și, mai presus de toate, accesează din ce în ce mai greu seninătate, mulțumire, împlinire, fericire.

De ce? Pentru că, oricât de elaborate sunt raționalizările pe care noi, oamenii, ni le spunem, pentru a ne explica de ce acceptăm în viețile noastre dezechilibrul (pe orice plan, inclusiv pe plan fizic), acesta, dezechilibrul, este un fapt. Pe care îl trăim zi de zi, câtă vreme îl acceptăm. Putem nega că greutatea suplimentară ne face morocănoși, asta însă nu schimbă faptul că suntem morocănoși…

Motivația schimbării

Acum 4 ani, aveam 80 și ceva de kilograme și trăiam sedentar. În plină ascensiune a carierei, cu proiecte multiple, unele profesionale, unele personale, ce mănânc și ce sport fac nu apăreau pe lista preocupărilor mele. Deloc, nici măcar la coadă! Până când într-o zi m-am enervat pe faptul că îmi era dificilă orice chestie care necesita efort fizic redus, pe intervale scurte de timp. Să urc pe munte până la cabană, eu adorând drumețiile și muntele… oboseam. Să merg la picior pe un delușor până la un superb castel medieval pe care îmi doream să îl vizitez… oboseam. Să merg pe jos de la stația de metrou până la hotelul în care urma să îmi petrec câteva zile relaxante… era o mare provocare. Și astfel, domeniul activităților care îmi plăceau și pe care vroiam să le fac (din ce îmi aminteam de la 20 de ani) se scurta pe zi ce trecea, proporțional cu implicarea fizică necesară. Desigur că găseam explicații…

Despărțirea de sedentarism

Mi-a luat tot anul 2013. Ce am făcut? M-am apucat de sport. În măsura în care îmi era accesibil sportul, la 80+ kg. Adică am mers la aerobic de grup: kangoo jumps, step aerobic, spinning, you name it. Primele 2 sesiuni de aerobic de grup la care am participat nu le-am putut finaliza. După vreo 30-45 de minute de efort, corpul meu reacționa agresiv la agresiunea mea de a îl forța să se miște. Am speriat vreo 2 antrenori în acest fel. Se pare că mă albeam la față, mi se învinețeau buzele și păream că urmează să leșin. Nu era cazul, trebuia doar să mă opresc, să-mi recapăt respirația, asta dura cam 5 minute, apoi puteam să continui. Desigur, puteam și să mă sperii și eu (ca și cei doi antrenori) și să mă opresc de tot. Doar că opțiunea aceasta nu a fost, de fapt, vreodată, o opțiune viabilă pentru mine.

Apoi am început să alerg pentru maraton. Nu, nu vă faceți griji, nu am alergat un întreg maraton. Am alergat 5 km, în echipă de ștafetă cu colegii mei. Victoria a constat în faptul că… eu nu alergasem vreodată mai mult de 300 de metri. De fapt, și primele antrenamente de alergat, la fel ca și primele aerobice, au fost mai degrabă teste ale mele pentru corpul meu, sau invers. Nu știam să respir, mă opream după 100 de metri. Cel mai greu a fost de la 100 la 500 de metri. Apoi de la 500 la 1 km, de la 1 km la 3, și tot așa, a fost… plăcut chiar.

Am mai mers pe la înot anul acela. Și pe la tenis. Ce am reușit astfel? Să ajung pe la 75 kg. Mai important decât atât, viața activă îmi adusese noi și frumoase energii. Îmi păstrasem obiectivele profesionale și personale, și acestea aveau în continuare prioritate. Loc pentru sport am făcut în timpul în care… înainte, mă concentram pe a găsi acele explicații pentru lipsa de energie, starea de epuizare, activitățile acelea pe care deși mi le doream nu le puteam face. Ironic, dar sportul nu mă obosea. Mă energiza. Am aflat ulterior și explicația științifică. În timpul activităților fizice, corpul secretă endorfine, hormonul fericirii. Deci sportul ne ajută să fim mai fericiți… fizic. Doar că pentru a se întâmpla asta, este nevoie să alegem noi să-i dăm o șansă… sportului!

Sportul asumat

Pentru că era o întreagă lume nou descoperită, cea a sportului, despre care eu știam foarte puține, am decis să lucrez cu un specialist. Am căutat și am găsit un antrenor personal. Nu oricine. Un tip care era foarte preocupat de rezultate, de performanță și pe care îl pasiona sportul. Pe Iulian Dinu, dacă vreți să vă convingeți, îl găsiți online la personaltrainerstudio.ro Inițial am lucrat de 3 ori pe săptămână, apoi de 2 ori. Și asta am făcut, începând de atunci, până în prezent. Inclusiv în vacanțe. Și cele de vară, și cele de sărbători. Angajamentul acesta față de sport, de a exersa cu loialitate cu o periodicitate prestabilită, nu mi-a fost deloc dificil de păstrat, în paralel cu activitățile mele profesionale. Accentuez asta deoarece justificarea "nu am deloc energie după muncă, seara", am auzit-o de prea multe ori. Adevărul despre sport și activitate fizică în general este că solicită organismul în alte feluri decât cele pe care ni le imaginăm, ca exerciții intelectuale.  Nu de sportul în sine nu avem energie, seara, după muncă. Lucrurile acelea pentru care credem (sau cel puțin așa afirmăm) că nu avem energie sunt, de fapt, raționalizări și mecanisme psihologice de apărare în fața... schimbării! A merge la sală, a ne procura echipament sportiv, a include ceva dinamism în stilul de viață perfect confortabil și static ce ne este prezentat pe multe canale de comunicare ca stil perfect adaptat modernismului... toate acestea sunt schimbări. Pe care le-am accepta, dacă ne-am duce la sport "după muncă". Așa că pur și simplu îmbrățișăm comoda justificare a... energiei care ne lipsește.

Rezultatul antrenamentelor mele susținute? Într-un an, am ajuns de la 75 de kg la 66!  La ce m-a ajutat antrenorul personal? La a-mi structura și organiza viața activă nou descoperită, după un ritm și o preferință proprii. Lucrând organizat diferite grupe de mușchi, alternând antrenamente funcționale cu antrenamente cardio, variind mediile de antrenament (în sală, în parc, pe stadion, etc), am descoperit o mulțime de noi provocări.  De la 10 abdomene făcute cu chiu cu vai, la 500, de la nicio flotare la 30 de coreene (sărituri cu aterizare în poziție de flotare), de la 30 de secunde în planck (scândură – poziție de izometrie în care stai pe antebrațe, în poziție de flotare, și doar stai – să vedeți dureri din toți mușchii când încercați să faceți asta!), la 7 minute (e adevărat, mi-a amorțit o mână după asta), toate acestea sunt rezultate pe care le-am obținut… fără efort. Doar ținându-mă de antrenamente, cu periodicitatea asumată: de 2 ori pe săptămână.

Nutriția asumată

Prin 2015, pe la început, am observat că mă blocasem la greutatea de 66 kg. Era bine blocat corpul meu, în sensul că nu mai slăbeam, nici nu mă mai îngrășam. Vești bune, pentru slăbit. Garderoba mea era oricum în continuă schimbare și înlocuire.

Ajunsesem de la 48, cât purtam înainte de a mă aventura în sporturi, la 40-42. Câteva numere bune!

Și atunci am făcut pasul pe care încă nu mi-l asumasem, anume am început să mănânc sănătos. Am întâlnit o doctoriță, specializată în nutriție, de la care am învățat o mulțime de principii faine și sănătoase despre cum să mănânc delicios, nutritiv și prosper pentru corpul meu. Rezultatul? Am slăbit de la 66 kg la 53 în cam 5 luni! Ce am făcut? La fel ca și cu sportul, ironic, am mâncat o groază de chestii. 3 mese pe zi. În fiecare zi. Asta mi-a spus de la început doctorița, că dacă vreau să mă aliez cu corpul meu și să slăbim frumos împreună, 3 mese pe zi sunt musai, în fiecare zi. Chiar și în zilele de week-end!

Chestiile astea pe care le-am mâncat (și le mănânc și acum), să fie clar, erau alimente simple, normale, de la piață, din market. Nu pastile, nu chimicale, nu prafuri, nu prostii, nu suplimente alimentare.

Am înlocuit ceva obiceiuri toxice alimentare cu altele, mai sănătoase.

De exemplu, am înlocuit zahărul și mierea în formă brută, din cafea, din ceaiuri și din limonadă, cu… o linguriță de lapte. Am descoperit astfel o varietate de gusturi amare și acre. Pe care înainte zahărul mi le ecrana, așa încât nu știam că există. Zahărul fiind unul din alimentele cu multe calorii și din categoria glucidelor. Bad in excess, glucidele astea!

Am înlocuit uleiul din salate și din orice tigaie cu… condimente. Am descoperit astfel că salata are gust! Alt gust decât acel gust cremos și grăsuț de… ulei super-extra-mega-virgin de măsline. Care ulei de măsline, apropo, este mai sănătos decât cel de floarea soarelui, dar la fel de multe calorii aduce…

Am înlocuit prăjelile, de orice fel (cartofi, pește, pane-uri), cu orice alte fel de mâncare preparată: grătar, tavă, cuptor, abur, dry cooker, sote. Am descoperit astfel că… dovlecelul, vânăta, ardeiul, peștele, și multe-multe altele, au toate alt gust, specific, propriu, deosebit, decât gustul acela artificial, uniform, adictiv, al băii de ulei sau buretelui de ulei (căci, în fapt, asta mâncăm, atunci când consumăm alimente prăjite sau pane). Am descoperit nuci, migdale, caju, semințe, fructe uscate, și alte gustări cu mulți nutrienți și pe care le puteam consuma oriunde, la lucru, în pauze, în mașină, pe fugă, cum descriu eu o bună parte din viața mea. De pâine, pizza, paste, aluaturi în general, m-am lăsat fără să vreau, pentru că nu mai au niciun gust (amidonul este gustul comun al acestor alimente, iar acesta, la fel ca și gustul de prăjeala, în afară de o dependență toxică, nu prea are nimic de oferit), după ce descoperi gusturile reale, naturale, ale legumelor, proteinelor (lapte, pește, ouă, carne – o listez aici deși nu consum, înlocuiesc cu mai multe tipuri de pește), fructelor.

Și iată că ajungem și la fructe! Cum e cu ele? Că au zahăr... Păi, fructele… le-am savurat la mic dejun sau la gustarea de dimineață, conform principiului nutriționist de a consuma glucidele în prima parte a zilei, când metabolismul consumă cel mai mult…    

Echilibrul - menținerea

Din septembrie 2015 până acum, deci de aproximativ 1 an, am rămas la aceeași greutate, 53 kg. E cu 1 kg mai puțin decât aveam la 20 de ani.

Lucrez în continuare cu doctorița nutriționist de la care am învățat cum să mă hrănesc sănătos. Și învăț în continuare asta! Pe Nicoleta Loredana Pietriși o găsiți, în prezent, la clinica de nutriție Nutrislim.

Între timp, trec prin tot felul de experimente culinare, că așa e la mine în viață, provocare după provocare. Am trecut 2 săptămâni prin bucătăria indiană… zero proteine, multe sosuri. Mi-am menținut greutatea. Mă întâlnesc din când în când cu bucătăria franceză… patiserie, patiserie, patiserie. Greutatea mea se menține. Recent am trecut prin bucătăria italiană… pizza, paste, focaccia. Bănuiți? Mi-am menținut greutatea!

Ce fac acum? Respect aceleași principii de nutriție cu care am și slăbit. Fac sport tot de 2 ori pe săptămână. Am început să lucrez cu o antrenoare drăguță, ambițioasă și care mă încurajează să încerc noi și noi sporturi, totul personalizat. Pe Andreea Dinu o puteți cunoaște la Alternative Fitness. Observ cu atenție excesele (altfel zis, conștientizez când mănânc prea târziu seara, sau când mi-e mai degrabă lene într-o săptămână la antrenament) și am grijă să revin la stilul pe care deja îl numesc al meu de câțiva ani, imediat, a doua zi! Hainele mi le cumpăr din aceleași magazine, dar de pe alte rafturi, și alte modele. Pentru că acum probez măsurile 34 - 36, iar pe vremuri mă uitam la 46 – 48. Unele vânzătoare care mă știau dinainte, de când eram grăsuță, reacționează surprinse și autentic curioase. Le este greu să creadă că doar am făcut sport și am descoperit alimentația sănătoasă. Și, deseori, încearcă să îmi explice câteva dintre obstacolele lor, ceva din motivațiile care le opresc pe ele din a-și… schimba viața în acest mod pe care ele îl descriu ca de admirat, la mine.

Concluziile mele, privind echilibrul fizic?

1. Nu e greu nici să slăbești, nici să te menții. Ce este greu, și asta am observat-o nu numai la mine, ci și la alte persoane care au avut încrederea de a îmi permite să observ evoluția lor sub aspectul echilibrului (fizic și nu numai), este începutul: trecerea de la a accepta că “merge și așa”, cu ceva kilograme în plus, poate chiar ceva mai multe, cu justificările de rigoare (am carieră, am familie, am copii, nu am timp, nu pot, nu am susținere, etc, etc), la a declara că “se poate și altfel”.

După ce declarați că puteți și altfel, soluțiile încep să vi se prezinte. Ce soluții o să aplicați, cu ce viteză vă atingeți obiectivul, în cât timp ajungeți la echilibru, de pe ce rafturi vă alegeți hainele, ce modele vi se potrivesc… toate acestea depind, în realitate, de voi!

2. Persoanele care te pot susține în demersul de a-ți găsi echilibrul fizic sunt foarte importante, și cum le alegi va determina succesul proiectului tău. Ai nevoie de un coach, un nutriționist și un antrenor sportiv, toți este necesar să fie buni în domeniul lor, căutarea pe google nu îi înlocuiește (și nici “opiniile avizate” ale tuturor rudelor și prietenilor, care “au auzit sau au văzut nu știu pe unde sau la cine că… x și y chestie face bine sau rău la sănătate”)!

Coach-ul se ocupă de motivația ta, nutriționistul te susține în a-ți descoperi propriul stil alimentar sănătos, antrenorul sportiv te ajută să îți definești propriul stil de viață activă. Desigur, dacă îi găsești pe toți 3 într-o singură persoană, sau dacă tu ești unul dintre acești specialiști, te poți foarte bine descurca cu mai puțin de 3 parteneri, în proiectul tău de slăbire/echilibrare fizică!

Și ca să închei, dragă cititor, care ai parcurs până la sfârșit acest articol, într-o notă optimistă de coaching, te invit să îți răspunzi la întrebările:

Cum ar arăta, pentru tine, un stil de viață sănătos? În număr de kilograme? Dar în tipuri de activități pe care acum crezi că nu le poți face? 

„Don’t walk behind me, I may not lead. Don’t walk in front of me, I may not follow. Just walk besides me and be my friend.”       ~Albert Camus

Dincolo de a fi una dintre cele mai pozitive afirmații ale lui Camus, definiția pe care el o dădea prieteniei descrie perfect coaching-ul. Nu e vorba despre a conduce, nici despre a urma. Atât pentru coach, cât si pentru client. Este vorba despre parteneriat, despre egalitate și despre o călătorie parcursă împreună.

De curând, un client excelent de coaching mi-a referit un nou client, pe care îl percep de acum, de la începutul foarte proaspăt al colaborării, că este, de asemenea, potrivit pentru coaching, și că va avea rezultate.

Ceea ce mi-a adus în atenție întrebarea: Cum îmi dau seama de asta? Cum știu, încă de când încep să lucrez cu cineva coaching, că... va funcționa și va crește parteneriatul?

Și pot afirma, asumat, că știu. Respectiv, că îmi dau seama, după prima oră de discuție (uneori, chiar după primele 5 minute de convorbire telefonică), de viitorul posibil al relației de coaching în discuție.

Nu mi s-a întâmplat până acum să mi se invalideze percepția aceasta de început. Nici pe pozitiv, nici pe constructiv. Astfel... acolo unde am perceput că va merge, a mers. Acolo unde am perceput că vor fi mai degrabă "brake"-uri (momente tensionate în care relația tinde să se rupă) decât "make"-uri (momente tensionate în care relația crește în complexitate și implicare), sau nu a mers deloc, sau s-a întrerupt, după o vreme relativ scurtă, colaborarea.

Nu, n-are legătura cu vreo energie cosmică sau vreo aliniere. Și nu e nici un feeling, o intuiție, sau o profeție auto-îndeplinită.

Atunci, ce e?

De unde apare la mine așa devreme intr-o colaborare de coaching certitudinea rezultatelor acesteia? E atât de simplu răspunsul, încât... l-am verificat din mai multe unghiuri. Care l-au coroborat.

Îmi dau seama, imediat ce încep să lucrez cu cineva coaching, că va funcționa și va creste parteneriatul... datorită clientului! Clientul are, în coaching, un rol foarte complex și foarte activ. Cum abordează el de la început relația mie imi arată, foarte simplu, clar și fără echivoc ce viitor poate avea parterneriatul. Fără un bun client, nu există, nu merge, nu funcționează coaching-ul, indiferent cât de bun este coach-ul.

Sau altfel zis, coaching-ul nu este pentru oricine. Coaching-ul necesită un set de abilități foarte exotic, atât pentru coach, cât și pentru client. Nu oricine poate fi coachee (client de coaching). Nu oricine poate obține rezultate prin coaching, nu oricine poate învață să se dezvolte, lucrând cu un coach.

Iată, deci, care e setul foarte exotic de abilități pe care un bun coachee le are (observate de mine în colaborările de succes):

1. Un bun coachee este puternic.

Și va avea nevoie de putere, pe măsură ce își stabilește obiective din ce în ce mai ambițioase, provocat și motivat de către coach, și mai ales pe măsură ce își asumă implementarea lor și rezultatele care îi devin rapid vizibile.

Nu e banală observația. Coachingul nu este nici terapie, nici friendly chit-chat. Parteneriatul în sine este suportiv, ca premiză și context pentru acțiune și rezultate. Acțiunea și rezultatele însă necesită muncă și perseverență.

Ca atunci când urci pe munte. E frumos la poale când te uiți către platou cu un vin fiert alături și vizualizezi că vei ajunge în vârf. Te prinzi însă repede că îți trebuie forță ca să faci urcatul efectiv (indiferent dacă o iei la pas pe traseu sau cu telecabina...)

2. Un bun coachee intuiește unicitatea rolului său (ce poate să facă el/ea pentru ca lumea să devină un loc mai bun) și își asumă asta, cu riscurile și obstacolele aferente.

Coachingul nu este o rețetă ready-made, "one size fits all"- kind of thing, despre cum să reușești, cum să te transformi, cum să te naști peste 1 săptămână, 1 lună sau 1 an, un alt om, de succes, inspirat, bogat, fericit, și cine mai știe cum altfel găsim pe net din plin dacă începem să căutam ghidaj spiritual, mentorat pentru autodezvoltare, soluții magice pentru descoperirea sensului vieții, și altele de genul.

Coachingul este călătoria unui om – coachee-ul – către unde vrea și poate să ajungă, el personal, cu trecutul și experiențele proprii, cu idealuri și aspirații, cu speranțe și temeri, dorințe și îndoieli, plusuri și minusuri deopotrivă.

Cel mai bine o spune Robert Lee Frost – "The road not taken". Un bun coachee este exact omul descris în poezie, care o ia la intersecție pe drumul lui, chiar dacă e nebătătorit. Sau tocmai de aceea...

3. Un bun coachee este deschis la schimbare.

Și schimbare i se va întâmpla din plin, dacă lucrează cu mine coaching.

Nu pentru că sunt eu fană a schimbării, ci pentru că așa evoluează oamenii și sistemele. Prin schimbare. Tot ce nu se schimbă, întâi devine desuet, apoi, treptat, dispare.

Și tot ce se schimbă, propagă în jur schimbare. Către acel drum nebătătorit...

4. Un bun coachee știe și preferă să învețe oricând, oricât și deseori, de la oricine.

Și astfel, învățând mereu, chiar și de la cei care nu vor să îl/o învețe (de exemplu de la competitori, de la piață, din industria în care lucrează, din cărți, din tot felul de activități), coachee-ul descoperă noi și noi skill-uri. Pe unele le va folosi foarte des, pe altele uneori, pe altele doar în conversații cu prietenii.

Valoarea reală din preferința către învățare derivă din abilitatea în sine de a învață. Coachee-ul va ști când și ce să învețe, pentru că va fi aplicat atât de divers această abilitate, încurajat de mine, coach, încât... îi devine pur și simplu la fel de naturală ca și comunicarea empatică, despre care vorbesc îndată!

Iar întregul proces de învățare devine posibil dacă deja este natural interesat și deschis, coachee-ul, către a învăța. Ca adulți, înfruntăm alte provocări decât copiii sau adolescenții în ceea ce ține de învățare. Prima noastră provocare, ca adulți, este să ne dezvățăm de informații, cunoștințe, abilități, obiceiuri, care nu ne mai sunt folositoare, chiar dacă, pe vremuri, în trecut, atunci când le-am deprins, ne erau de ajutor. Am abordat într-un alt articol, despre puterea vindecătoare a simplificării, ceva modalități eficiente de a începe să învățăm dezvățul. Abia după ce ne dezvățăm avem loc să completăm cu noi... "învățături".înasddsdsddsdsdsdssdsd5. Un bun coachee aplică, față de

5. Un bun coachee aplică, față de oamenii din jur, un mod de relaționare propriu, bazat pe empatie și dorința de a ajuta. 

Ce au oamenii de-a face cu coachee-ul nostru? Păi au cam totul de-a face...

“No man is an island” :) e o vorba celebră (a spus-o John Donne la origini). No coachee, either – aș adăuga.

Nu numai că tendința curentă este către interdependență în cam toate domeniile vieții, profesionale și personale, dar abilitatea cuiva de a relaționa este, în sine, un avantaj competitiv, pentru oricine are încredere în drumul propriu, fie el și nebătătorit.

Oamenii sunt importanți pentru un bun coachee pentru că... oamenii sunt importanți punct. Chiar și cei care îl/o dezamăgesc. Aceștia îi facilitează cel mai amplu potențial personal de schimbare și învățare. Și un bun coachee a aflat asta (că oamenii sunt importanți) cu mult înainte de a mă întâlni pe mine și a începe să lucram coaching. Prin coaching, coachee-ul meu doar învață sa aloce grade diferite de importanță, oamenilor din viața lui/ei.

Articolul acesta mi l-au inspirat 2 persoane. Și mă bucur că mi l-au inspirat. Nu scrisesem încă, până azi, despre rolul clientului în coaching.

Iată-l, acesta este. Rolul clientului în coaching este central. Clientul este sistemul de referință. Rolul coach-ului este de a pune în valoare acest sistem de referință. Cum? Despre asta am scris înainte. În răspuns simplificat... prin perspective multiple. Și prin exersarea încrederii în toate perspectivele pe care le alege clientul. Rezultatele apar subsecvent. Pur și simplu.

Între noi și obiectivele noastre se situează, adesea, o cale lungă și ramificată.

Primul pas este să identificăm obiectivele, și chiar și acest pas poate fi provocator. Atât de provocator încât putem fi tentați să nu îl facem, și să trecem direct, înainte de a ne asuma că într-adevăr ne dorim a ajunge la acele obiective, la analiza posibilităților noastre reale de a chiar transpune în practică ce ne planificăm.

Și astfel ajungem față în față cu propriile temeri, înainte de a ne fi decis măcar către ce obiective (sau măcar direcție) mergem. Ca într-un film, în care, fără a ne acorda răbdarea de a construi intriga acțiunii, ne grăbim către deznodământ, sărind peste desfășurarea acțiunii, mai precis, sărind peste părțile frumoase din desfășurarea acțiunii, și concentrându-ne doar pe momentele dificile, tensionate, când toți eroii par nesiguri, vulnerabili, indeciși.

Între noi și obiectivele noastre se situează, deci, adesea, propriile noastre temeri. Temeri de eșec, sau de succes. De noi, sau de ceilalți. De trecut sau de viitor. Teamă față de necunoscut, indiferent ce forme, stări sau gânduri ne induce, fiecăruia din nou, necunoscutul.   

Și totuși teama, indiferent de sursa și obiectul ei, are întotdeauna o soluție: Adăpostul. Siguranța. Portul sigur. Acel loc, timp și context în care ne simțim de neatins în fața tuturor temerilor și din care știm că, indiferent de pericole, vom găsi calea către ceea ce ne dorim, de fapt.

Siguranța se găsește în fiecare din noi. Dacă o înțelegem, dacă o acceptăm și dacă avem încredere.  

Neuschwanstein este castelul din desenele animate Disney. Un castel exotic, despre care am scris în urmă cu mai bine de 5 ani, când l-am vizitat. Pe atunci, pe blogul personal și din abordare descriptivă, deși semnificația locului, sau, mai degrabă, a etapei de viață pe care o parcurgeam atunci, este una mult mai amplă decât am ales, atunci, să surprind pe blog, prin articolul despre Neuschwanstein.

Observând, recent, la mine, unul dintre cele mai puternice efecte ale deciziei pe care am luat-o atunci, în ziua în care am călătorit la castel, mi-am propus exercițiul intelectual de a revizita locația, pentru a îi acorda locul pe care chiar l-a ocupat, în contextul vieții mele.

Locurile prin care trecem, fie că ne referim la locuri fizice, la sisteme, la oameni, la relații, au, de altfel, pentru noi, valoarea relativă pe care le-o acordăm. Sau, mai degrabă, pe care le-o recunoaștem. Prinși în tot soiul de constrângeri - de timp, de scopuri, de judecăți de valoare sau de orice altă manifestare limitativă - uităm sau trecem ușor cu vederea peste ce înseamnă ceva, de fapt. Ne amăgim uneori cu ideea unei aprecieri rapide sau cu promisiunea că vom reveni, altădată, pentru a aprecia și a înțelege. De câte ori însă chiar facem asta? De câte ori ne acordăm, nouă înșine, timpul și spațiul de care am avea nevoie, pentru a ne înțelege autentic? ddddddddd

Castelul acela ciudat, elegant și ciudat, a fost, pentru mine, un loc în care am petrecut 1 zi. În acea zi, în timp ce exploram fiecare detaliu arhitectonic, ca un bun și conștiincios călător, am luat o decizie pe un subiect care nu avea nicio legătură cu castelul, ci cu viitorul meu profesional. Decizia aceea a fost începutul unui curs de viață pe care nu îl vizualizasem nicicum, până atunci. Și primul gând, imediat ce am vizualizat posibilitatea acelui viitor, a fost că este extrem de greu și complicat... Acum, privind înapoi, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie. Tot acum, privind înainte, nu mă imaginez a fi luat o altă decizie.

Ce merit să fi avut, deci, castelul?

Drumul până acolo a fost solicitant. Era plin decembrie și ningea. Pe autostradă, cu tot cu cele 3 benzi și cu plugurile care încetineau, alternativ, traficul, pentru a curăța, era necesară atenție sporită, chiar și pentru mine, de pe locul pasagerului. Atmosfera ar fi putut fi de basm, cu spectacolul fulgilor și cu munții care se întrezăreau în depărtare, dacă nu ar fi fost plină autostrada, și alunecos pe jos, și provocator condusul. Cam la fel era și în mintea mea atmosfera. Analizam variante despre ce voi face în continuare, îmi gândeam cv-ul, studiam oportunitățile de joburi pe care le lecturasem la hotel. Și la fel cum ninsoarea era, în același timp, sublimă și înfricoșătoare, decizia cu care cochetam eu să fi fost, oare... sublimă și înfricoșătoare?

Ajunși în parcarea din orășelul de la poalele castelului, am aflat că accesul la castel mai necesită o etapă. Fie urcăm, pe jos, 15 minute, un delușor (destul de abrupt), fie așteptăm la o coadă de vreo 200 de persoane la trăsura care ne lăsa fix în poarta castelului. Fiind frig, perspectiva urcușului părea mai prietenoasă decât aceea de a aștepta, cu toate că aveam multiple opțiuni de a ne încălzi, cât așteptam trăsura. Cam la fel apărea și decizia care mă preocupa pe mine. Exista o cale simplă, comodă, care necesita doar ceva așteptare. Și mai era și varianta cealaltă, pe care o întrezărisem pe autostradă, contemplând ninsoarea... varianta de a urca un deal abrupt... Am ales să pornim pe deal în sus, cu mențiunea că dacă ar fi părut prea solicitant drumul, ne-am fi oprit să ne odihnim, negrăbindu-ne nimeni. Azi, probabil aș sprinta pe delușor. Atunci, însă, aveam cu 30 de kg mai mult decât acum, și trăiam sedentar. Tare mult efort și multă voință a necesitat urcușul! Îmi amintesc senzația de reușită și mulțumire de sine față de tot acel efort când, ajunși într-o poieniță, din care deja se vedea la 50 metri, poarta castelului, am luat o ultimă pauză (desigur că mai făcuserăm alte pauze până atunci), pe care am marcat-o cu o carafă de vin fiert și ceva patiserie (mă rog, ce se vindea în scop turistic local)!

Pe tot urcușul, pe care m-am străduit să-l fac să se termine cât mai repede, m-am gândit ce straniu este să te chinui să urci pe deal, în loc să aștepți trăsura, mai ales când ai și opțiunea trăsurii. În fața carafei de vin fiert, după ce, deci, învinsesem dealul și căștigasem în fața urcușului, m-am gândit ce plăcut este să te uiți în urmă și să poți admira toată distanța aceea pe care, deloc ușor, ai cucerit-o. Și priveam cu duioșie la toți cei care treceau pe lângă noi, în trăsuri. Știam ceva ce ei nu știau... bucuria unei reușite corect câștigate, cu efort și cu implicare (da, atât de intensiv fusese, experiențial, pe atunci, acel simplu urcuș de 15 minute... care devenise de 20, 30, cu tot cu pauza de vin fiert al succesului!).

Decizia pe care o rulam în background, referitoare la opțiunile mele profesionale după ce mă întorceam în țară din acel concediu tot cam așa arăta... un peisaj cu trăsuri, castele, dealuri, vin fiert, și... eu. Între un efort pe timpul căruia te întrebi de ce oare te chinui, în loc să iei trăsura, și un confort care te scapă și de efort, dar și de satisfacția vinului fiert de după succesul asupra efortului... cum e mai inspirat să alegem?

Și, finally, castelul! Mă așteptam la ce văzusem deja în Occident. A fost altceva. Exotic. Costruit de un rege bavarez despre care istoria reținuse că falimentase Bavaria pentru a-și ridica acest castel, și care și murise într-un accident surprinzător, înecat într-o apă de un metru adâncime, împreună cu un doctor care cu o zi înainte îl declase nebun (mă rog, tot conform istoriei), castelul părea mai degrabă o jucărie decât un spațiu aristocratic, cu o funcționalitate practică. Atractiv sub aspectul arhitecturii, al cromaticii și al elementelor de decor, construit în jurul simbolului lebedei ("neuschwanstein" înseamnă, în germană, "piatra lebedei noi", sau "noua piatră a lebedei"), simbol deloc tradițional în heraldica epocii, castelul oferea un spațiu perfect pentru a explora. Orice. Chiar și decizia cu care mă jucam (pot spune asta acum, pe atunci nu se simțea deloc ca o joacă) eu de la începutul acelei zile! Despre ce anume este dificil în a lua decizii am explicat aici. Nu deciziile în sine ne generează disconfort și nesiguranță, ci asumarea responsabilităților și angajamentelor aferente deciziilor ne generează disconfortul și nesiguranța, argumentam în articolul anterior menționat. Oare ce responsabilități și angajamente percepeam eu, plimbându-mă prin camerele frumos colorate ale acelui rege bavarez excentric, și gândindu-mă la decizia mea legată de viitorul profesional? Mânerele ușilor din castel erau, unele, decorate artistic, sub formă de lebede. Impozante și solide, acele uși se deschideau, neașteptat, prin apăsarea a ceva fragil, și delicat... un mâner în formă de lebădă! Mediul profesional în care mă formasem era plin de construcții de fier, cu uși de fier și mânere de fier. Și eu învățasem multe despre dinamica fierului, devenisem performantă și... îmi și plăcea! Iar acum mă tenta ideea de a lăsa în urmă, de tot, fierul, cu care deja aveam o carieră în plin avânt, și de a da o șansă... lebedelor!

În turul ghidat, am ajuns într-o sală din care se vedea, departe, între munți, un pod suspendat, dinspre care veneau blitz-uri de aparate foto către noi. Ghidul ne-a explicat că se poate ajunge pe acel pod, prin pădure, de la o răscruce accesibilă de pe dealul pe care vom coborî, dar că este interzis accesul vizitatorilor, pentru că au fost și accidente, deși pozele cele mai reușite către castel de acolo, de pe pod, se pot face (ceea ce explica, deci, blitz-urile). Pe drumul înapoi, la coborâre, am identificat bariera care marca accesul către pod. Se întuneca deja afară. Am concluzionat că depusesem destule eforturi pentru o singură zi și am lăsat pentru o altă dată... acea excursie. Nu știu dacă mi-am dorit să merg până la acel pod pentru a face poze, sau pentru că era interzis accesul. Bănuiesc că aceasta este o întrebare pentru... o altă zi.

Pe autostradă, pe drumul de întoarcere către hotel (noi stăteam în Munchen și făcusem o excursie de o zi către Neuschwanstein), ninsoarea continua la fel de serios ca și dimineața, la dus. Doar că mai era și întuneric. Cu toate astea, peisajul în întregimea lui, cu ninsoarea și cu întunericul, nu mai părea și sublim, și înfricoșător. Părea... plin de speranță. Revăzând mânerele în formă de lebădă, urcușul, vinul fiert, sălile, podul, bariera, decizia mea privind viitorul profesional părea... luată. Nu pentru că mi-aș fi clarificat toate responsabilitățile și angajamentele pe care le implica. Ci pentru că... depășisem, pe parcursul acelei excursii de o zi, în acel loc elegant și ciudat, ceea ce mă limita din a explora măcar universul de dincolo de decizie.

Ceva ce începuse sublim și înfricoșător s-a transformat în ceva plin de speranță. În ciuda lebedelor. Sau poate că... datorită lor.

"Care a fost decizia?" aș putea fi întrebată. "Contează?" ar fi răspunsul meu.  

A căuta soluții la ceea ce este asemenea nouă, sau la ceea ce este diferit? 

A învăța din situații, contexte, împrejurări, care ne sunt familiare și ne garantează, cumva, predictibilitate, sau a ne da voie să fim curioși, să explorăm ce găsim în jur și ce nu seamănă deloc cu ceea ce cunoaștem deja, ba chiar ne atrage atenția, de la început, prin contrastul față de noi și de ceea ce apreciem, admirăm, acceptăm, ca relevant pentru noi și situațiile noastre?

De câte ori respingem noul, doar pentru că diferă de ce știm deja? Poate chiar fără a da șansa de a integra ce este nou cu ce există deja...

De câte ori îmbrățișăm contrastul, în preocupările noastre de zi cu zi? Alb și negru. Calm și anxietate. Conformitate și excentricitate. Stabilitate și transformare. Veselie și tristețe. A câștiga și a pierde. A începe și a termina. Câte povești valoroase am accesa dacă, dincolo de a ne teme că a primi în viața noastră contraste ar anula farmecul oricăreia dintre realitățile contrastante, ne-am concentra atenția către a observa valorizarea reciprocă pe care realitățile contrastante o generează?

"Orice amurg ascunde-o auroră, și-n orice auroră suspină un amurg." - scria, cândva, Ionel Teodoreanu.

De unde începe echilibrul?

Care este primul pas pe care prin care te poți apropia de a pune ordine și armonie în acele părți din viața ta care sunt, acum, agitate, tensionate, marcate de probleme și neliniști?

Să te gândești la viața profesională și la cea personală? Sau la tine și la cei din jur? Sau la nivelul de satisfacție material față de cel spiritual? 

Sau să începi de la sănătate și bunăstare? 

Cu cât te gândești mai mult și te lași absorbit de a găsi acel loc, precis, din care crezi că este important să începi să îți aduci echilibru în viață, cu atât mai mult ți se pare că devii mai degrabă nesigur, și cu atât mai complicată devine decizia de a face efectiv ceva?

Poate că nu este necesar să cauți atât de mult. Echilibrul poate să înceapă de oriunde!