„Don’t walk behind me, I may not lead. Don’t walk in front of me, I may not follow. Just walk besides me and be my friend.”       ~Albert Camus

Dincolo de a fi una dintre cele mai pozitive afirmații ale lui Camus, definiția pe care el o dădea prieteniei descrie perfect coaching-ul. Nu e vorba despre a conduce, nici despre a urma. Atât pentru coach, cât si pentru client. Este vorba despre parteneriat, despre egalitate și despre o călătorie parcursă împreună.

De curând, un client excelent de coaching mi-a referit un nou client, pe care îl percep de acum, de la începutul foarte proaspăt al colaborării, că este, de asemenea, potrivit pentru coaching, și că va avea rezultate.

Ceea ce mi-a adus în atenție întrebarea: Cum îmi dau seama de asta? Cum știu, încă de când încep să lucrez cu cineva coaching, că... va funcționa și va crește parteneriatul?

Și pot afirma, asumat, că știu. Respectiv, că îmi dau seama, după prima oră de discuție (uneori, chiar după primele 5 minute de convorbire telefonică), de viitorul posibil al relației de coaching în discuție.

Nu mi s-a întâmplat până acum să mi se invalideze percepția aceasta de început. Nici pe pozitiv, nici pe constructiv. Astfel... acolo unde am perceput că va merge, a mers. Acolo unde am perceput că vor fi mai degrabă "brake"-uri (momente tensionate în care relația tinde să se rupă) decât "make"-uri (momente tensionate în care relația crește în complexitate și implicare), sau nu a mers deloc, sau s-a întrerupt, după o vreme relativ scurtă, colaborarea.

Nu, n-are legătura cu vreo energie cosmică sau vreo aliniere. Și nu e nici un feeling, o intuiție, sau o profeție auto-îndeplinită.

Atunci, ce e?

De unde apare la mine așa devreme intr-o colaborare de coaching certitudinea rezultatelor acesteia? E atât de simplu răspunsul, încât... l-am verificat din mai multe unghiuri. Care l-au coroborat.

Îmi dau seama, imediat ce încep să lucrez cu cineva coaching, că va funcționa și va creste parteneriatul... datorită clientului! Clientul are, în coaching, un rol foarte complex și foarte activ. Cum abordează el de la început relația mie imi arată, foarte simplu, clar și fără echivoc ce viitor poate avea parterneriatul. Fără un bun client, nu există, nu merge, nu funcționează coaching-ul, indiferent cât de bun este coach-ul.

Sau altfel zis, coaching-ul nu este pentru oricine. Coaching-ul necesită un set de abilități foarte exotic, atât pentru coach, cât și pentru client. Nu oricine poate fi coachee (client de coaching). Nu oricine poate obține rezultate prin coaching, nu oricine poate învață să se dezvolte, lucrând cu un coach.

Iată, deci, care e setul foarte exotic de abilități pe care un bun coachee le are (observate de mine în colaborările de succes):

1. Un bun coachee este puternic.

Și va avea nevoie de putere, pe măsură ce își stabilește obiective din ce în ce mai ambițioase, provocat și motivat de către coach, și mai ales pe măsură ce își asumă implementarea lor și rezultatele care îi devin rapid vizibile.

Nu e banală observația. Coachingul nu este nici terapie, nici friendly chit-chat. Parteneriatul în sine este suportiv, ca premiză și context pentru acțiune și rezultate. Acțiunea și rezultatele însă necesită muncă și perseverență.

Ca atunci când urci pe munte. E frumos la poale când te uiți către platou cu un vin fiert alături și vizualizezi că vei ajunge în vârf. Te prinzi însă repede că îți trebuie forță ca să faci urcatul efectiv (indiferent dacă o iei la pas pe traseu sau cu telecabina...)

2. Un bun coachee intuiește unicitatea rolului său (ce poate să facă el/ea pentru ca lumea să devină un loc mai bun) și își asumă asta, cu riscurile și obstacolele aferente.

Coachingul nu este o rețetă ready-made, "one size fits all"- kind of thing, despre cum să reușești, cum să te transformi, cum să te naști peste 1 săptămână, 1 lună sau 1 an, un alt om, de succes, inspirat, bogat, fericit, și cine mai știe cum altfel găsim pe net din plin dacă începem să căutam ghidaj spiritual, mentorat pentru autodezvoltare, soluții magice pentru descoperirea sensului vieții, și altele de genul.

Coachingul este călătoria unui om – coachee-ul – către unde vrea și poate să ajungă, el personal, cu trecutul și experiențele proprii, cu idealuri și aspirații, cu speranțe și temeri, dorințe și îndoieli, plusuri și minusuri deopotrivă.

Cel mai bine o spune Robert Lee Frost – "The road not taken". Un bun coachee este exact omul descris în poezie, care o ia la intersecție pe drumul lui, chiar dacă e nebătătorit. Sau tocmai de aceea...

3. Un bun coachee este deschis la schimbare.

Și schimbare i se va întâmpla din plin, dacă lucrează cu mine coaching.

Nu pentru că sunt eu fană a schimbării, ci pentru că așa evoluează oamenii și sistemele. Prin schimbare. Tot ce nu se schimbă, întâi devine desuet, apoi, treptat, dispare.

Și tot ce se schimbă, propagă în jur schimbare. Către acel drum nebătătorit...

4. Un bun coachee știe și preferă să învețe oricând, oricât și deseori, de la oricine.

Și astfel, învățând mereu, chiar și de la cei care nu vor să îl/o învețe (de exemplu de la competitori, de la piață, din industria în care lucrează, din cărți, din tot felul de activități), coachee-ul descoperă noi și noi skill-uri. Pe unele le va folosi foarte des, pe altele uneori, pe altele doar în conversații cu prietenii.

Valoarea reală din preferința către învățare derivă din abilitatea în sine de a învață. Coachee-ul va ști când și ce să învețe, pentru că va fi aplicat atât de divers această abilitate, încurajat de mine, coach, încât... îi devine pur și simplu la fel de naturală ca și comunicarea empatică, despre care vorbesc îndată!

Iar întregul proces de învățare devine posibil dacă deja este natural interesat și deschis, coachee-ul, către a învăța. Ca adulți, înfruntăm alte provocări decât copiii sau adolescenții în ceea ce ține de învățare. Prima noastră provocare, ca adulți, este să ne dezvățăm de informații, cunoștințe, abilități, obiceiuri, care nu ne mai sunt folositoare, chiar dacă, pe vremuri, în trecut, atunci când le-am deprins, ne erau de ajutor. Am abordat într-un alt articol, despre puterea vindecătoare a simplificării, ceva modalități eficiente de a începe să învățăm dezvățul. Abia după ce ne dezvățăm avem loc să completăm cu noi... "învățături".înasddsdsddsdsdsdssdsd5. Un bun coachee aplică, față de

5. Un bun coachee aplică, față de oamenii din jur, un mod de relaționare propriu, bazat pe empatie și dorința de a ajuta. 

Ce au oamenii de-a face cu coachee-ul nostru? Păi au cam totul de-a face...

“No man is an island” :) e o vorba celebră (a spus-o John Donne la origini). No coachee, either – aș adăuga.

Nu numai că tendința curentă este către interdependență în cam toate domeniile vieții, profesionale și personale, dar abilitatea cuiva de a relaționa este, în sine, un avantaj competitiv, pentru oricine are încredere în drumul propriu, fie el și nebătătorit.

Oamenii sunt importanți pentru un bun coachee pentru că... oamenii sunt importanți punct. Chiar și cei care îl/o dezamăgesc. Aceștia îi facilitează cel mai amplu potențial personal de schimbare și învățare. Și un bun coachee a aflat asta (că oamenii sunt importanți) cu mult înainte de a mă întâlni pe mine și a începe să lucram coaching. Prin coaching, coachee-ul meu doar învață sa aloce grade diferite de importanță, oamenilor din viața lui/ei.

Articolul acesta mi l-au inspirat 2 persoane. Și mă bucur că mi l-au inspirat. Nu scrisesem încă, până azi, despre rolul clientului în coaching.

Iată-l, acesta este. Rolul clientului în coaching este central. Clientul este sistemul de referință. Rolul coach-ului este de a pune în valoare acest sistem de referință. Cum? Despre asta am scris înainte. În răspuns simplificat... prin perspective multiple. Și prin exersarea încrederii în toate perspectivele pe care le alege clientul. Rezultatele apar subsecvent. Pur și simplu.

"We are our choices." ~Jean-Paul Sartre

De câte ori vi s-a întâmplat să ajungeți într-o situație în care, mai mult de nevoie decât prin opțiunea voastră, a trebuit să faceți niște alegeri, pe loc, având la dispoziție un minim insuficient de date, sau fiind mai degrabă în necunoștință de cauză, totuși fiind responsabilitatea voastră directă să faceți respectivele alegeri? Cât de "in charge" sunteți, în astfel de situații? Cum vă asigurați că, în ciuda constrângerii de timp și a datelor care vă lipsesc, luați niște decizii care să vă avantajeze, sau, măcar, să nu vă genereze alte probleme ulterioare? Cum gestionați contextul și elementele conexe situației, cum ar fi alți participanți și efectele alegerii: în privința voastră, dar și a celor din jur, care sunt afectați, direct sau indirect, de alegere?

Relatez o situație recentă, ca exemplu. Și vă invit să meditați la angajamentele pe care vi le asumați, cât și la modul în care vă ajută ceilalți, persoanele cu care interacționați în aceste situații, să luați deciziile optime. Cât de conștienți sunteți de opțiunile pe care le aveți? Cât de natural vă este să acceptați selectiv soluțiile care vi se propun, mai ales dacă acestea fie nu vă sunt clare, fie vă par, cumva, nu variantele cele mai profesioniste sau cele mai corecte pentru cazurile date?

Având un incident rutier fără alte daune decât barele din față ale mașinilor, cu o culpă clară și recunoscută de către unul din șoferi, am mers la Societatea de Asigurări unde avea RCA șoferul responsabil. Spre deosebire de alte incidente rutiere de același tip, Societatea de Asigurări s-a mișcat foarte rapid, deschizând dosarul de daună fără comentarii adiționale și fără a invoca variate inaplicabilități și excepții, așa încât să nu plătească ei despăgubirea, sau să limiteze cuantumul reparațiilor.

La recomandarea agentului care a constatat dauna, am ales să facem reparația la unul din service-urile partenere ale Societății de Asigurări, cu care aveau ei protocol de decontare directă (era, deci, opțiunea cea mai rapidă ca timp). La recepția service-ului respectiv, un domn ne întinde un tipizat, pe care scria "Cerere de despăgubire" și ne roagă să semnăm. 

"Păi, nu trebuie și completat formularul?" "Nu, dvs doar semnați, completăm noi pe urmă. Nu v-a făcut copie după acte colega mea?" Mă întreb eu, conex - deci domnul solicită să semnăm în blanc un formular. Oare domnul știe că nu e deloc corectă - juridic - o astfel de solicitare? "Nu, ne-a făcut copie după acte doar agentul constatator." "E bine și așa!" Mă întreb eu, conex - oare Societatea de Asigurări și Service-ul au un contract-cadru prin care au voie să își transmită între ei date personale? Că sunt totuși niște date personale copiile acelea pe care mi le cere agentul de constatare, și pe care și service-ul mi le poate cere, dar nu cred că are voie, conform legii, Societatea de Asigurări să dea mai departe copiile mele către service, sau invers...

Am completat cererea cu datele noastre, apoi am semnat-o și am înmânat-o domnului de la service. Domnul continuă:

"Ok acum, o să vă rog să îmi semnați un contract de mandat, prin care ne mandatați pe noi să vă reprezentăm în fața Asiguratorului."

Și ne întinde 3 foi, printate. Foile aveau, toate, același conținut. Conținutul reprezenta ultima pagină a contractului de mandat la care se referise domnul (pagina cu semnăturile), pe care o printase în triplu exemplar, fiindu-i necesar - conform lui - respectivul contract, în triplu exemplar.

"Aceasta este doar ultima pagină a contractului de mandat.", îi replic domnului, curioasă fiind să văd ce răspunde, dacă nu îi cer nimic concret.

"Da!", îmi răspunde domnul, vesel că... înțelesesem!

"Păi și celelalte pagini?", continui eu, înțelegând că încă nu ne înțelesesem.

"Mai sunt încă 4 pagini... Vreți să le citiți și pe acelea?", îmi replică domnul, oarecum surprins.

I-am răspuns că da, trebuie să le citesc și pe acelea, abia apoi pot semna, astfel că a rămas că va trimite pe mail tot contractul, și se va semna altă-dată, că oricum nu îi trebuia decât ulterior acest contract. Nu mi-a explicat nici de ce credea la început că îi trebuiau atunci, pe loc, cele 3 exemplare, nici de ce se răzgândise între timp. Probabil nu știa nici el, probabil acționase în baza unei proceduri, pe care nu o chestionase sau validase, juridic sau operațional. 

Problema, în această situație, este că domnul respectiv și colega dumnealui aplicau o procedură care nu numai că era not-ok, sub mai multe aspecte juridice, dar avea și potențialul de a cauza probleme ulterioare, lor, nouă, agentului constatator, și firmelor pe care le reprezentau ei și agentul. Nu chestionez intenția persoanelor implicate, și domnul și colega din service erau foarte simpatici! Doar că, fiind în situația de a rezolva niște probleme, care îi implicau pe mulți alți oameni, se expuneau și pe ei și pe clienți (noi eram practic clienții) unor riscuri pe care am dubii că le înțelegeau. Contractul de mandat nu este un simplu tipizat, este un contract prin care mandantul (noi, clienții) desemnează pe mandatar (în acest caz, service-ul), să acționeze, în numele și în interesul mandantului. Ce face mandatarul este opozabil mandantului (adică nu te poți plânge, ulterior, că ai semnat doar ultima pagină și că nu știu ce a făcut service-ul în locul tău, fără să te întrebe... bine, poți să te plângi, dar nu rezolvi decât plânsetul, că dreptul service-ului de a acționa în numele tău era descris, probabil, în celelalte pagini, sau, oricum, normele generale de mandat sunt descrise în codul civil).

Ce putem face, oricare dintre noi, ca și clienți, când ne intersectăm cu situații de genul celei de mai sus?

Nu zic, desigur, că ar trebui să ne sunăm avocatul oricând completăm un formular, sau oricând semnăm ceva. Genul acesta de situație, în care așa numita procedură a unui provider de produse sau servicii te pune pe tine, clientul, în poziția de a alege dacă accepți sau nu, fără a îți explica ce anume accepți, dar existând consecințe serioase, dacă accepți, consecințe pe care nu le poți pune pe seama "neștiinței", am întâlnit-o și mi-a fost relatată nu doar referitor la întâmplări cu consecințe juridice, ci și la simple activități de zi cu zi: mergi la medic, pentru o intervenție banală, ai o reacție adversă, medicul îți zice ulterior că e vina ta, că te-ai speriat, și ți-a crescut tensiunea (omite că nici măcar nu-ți măsurase tensiunea, înaintea intervenției)... te invită un amic la o chestie de networking, și te trezești într-un circuit mlm din care îți ia câteva ore să ieși, și mai ai de respins și telefoane ulterioare... și se mai și supără amicul... cumperi un serviciu, nu ești atent să verifici toate costurile aferente, afli la prima factură că mai erau și "extras", care sunt de plătit, și nu poți renunța imediat la ele, că era prevăzută o perioadă contractuală minimă...

Cred că o bună practică, de început, este să avem în vedere că, oricând, avem libertatea de a alege. Nu este obligatoriu să acceptăm ceva ce ni se propune. Nici dacă suntem supărați că am ajuns în situația respectivă, nici dacă suntem dezorientați sau oricum altfel, negativ, nici dacă sunt simpatici (sau oricum altfel, pozitiv) cei care propun acțiunea respectivă, nici de grija de a nu supăra, la rândul nostru, pe cineva, prin refuz, sau prin accept selectiv.

A conștientiza că orice propunere pe care o primim este o alegere, și că responsabilitatea alegerii este a noastră, indiferent de contextul în care facem alegerea, ne ajută, cred, la a ne obiectiva față de situație și la a trece într-un mod analitic, rațional, mod din care putem evalua cu oarecare obiectivism: situația, competența părților, calitatea soluției, efectele alegerii care ni se cere.

După ce ne obiectivăm și analizăm situația, explicându-ne poziția părților implicate, putem să și trecem la rezolvare. Respectiv, putem solicita ajutor de specialitate pentru situația în care ne găsim (în exemplul meu, contractul de mandat va fi validat juridic), putem amâna rezolvarea, dacă nu avem cum să ne ocupăm la momentul respectiv, putem delega rezolvarea, ș.a.m.d.

Pentru voi, ce reprezintă libertatea de a alege?